Despre un pustnic

Prin anii 2000, proaspăt venit din Anglia, cutreieram munții împreună cu doi părinți călugări, astăzi mari în grad, în căutare de pustnici, bătrâni îmbunătățiți.
Prin codrii feciorelnici ai Neamțului, între Sihla și Agapia, mai erau câțiva bătrâni cu vedere sfântă, care sălășluiau la rădăcina brazilor, în bordeie săpate în pământ. Vorbisem cu un egumen vechi care ne trimisese cu mâncare – pâine, roșii și măsline – la un părinte pustnic.
Am mers preț de vreo patru ore pe poteci aproape invizibile. Ne-am și rătăcit oleacă. Dar până la urmă am ajuns. Într-un pieptiș de munte, la buza unei prăpastii, am coborât pe un brad prăbușit până la bordeiul Părintelui, săpat în piatră.
Am strigat, am bătut cu bota în lemne, nimic. Părintele era pesemne plecat. Într-un târziu, am auzit zgomote. Părintele a ieșit afară din peșteră, ciufulit, posomorât: ce căutați aici? Lăsați-mă să dorm. I-am zis că i-am trimis de la egumen alimente. S-a mai domolit. I-am cerut binecuvântare. Ne-a zis: dacă tot m-ați sculat, stați pe băncuță acolo, să vă pun de mâncare. A intrat în peșteră și a ieșit cu un caș de oaie perfect rotund, l-a tăiat pe un fund de lemn și ne-a dat câte o bucată. Am un cioban care mai vine pe aici și-mi aduce.
Părintele tânăr care era cu mine a zis: nu mănânc, că azi e miercuri. Pustnicul s-a încruntat la el: ba să mănânci când îți pun înainte.
Molfăiam încet cașul cu sare și cu roșii. Era minunat.
După vreo zece minute, pustnicul a luat restul de caș, l-a pus într-o pungă și mi l-a dat. Apoi ne-a blagoslovit și s-a închis în bordei.
Pe drumul de întoarcere, părintele spilcuit, curat, impecabil, a zis: ce moșneag nebun, lacom și puturos. Dormea ziua-n amiaza mare, era flocos, neîngrijit, somnoros. A mâncat caș de oaie miercurea. Ne-a repezit în loc să ne mulțumească.
Eu am zis: totuși ne-a deschis, ne-a invitat la masă, ne-a blagoslovit.
Când am ajuns la Schit, egumenul ne aștepta. Părintele distins i-a spus dezamăgirea lui.
Egumenul a dat din cap a lehamite, a oftat și a zis: așa se smerește el ca să nu-l laude cineva, că i-ar primejdui mântuirea.
Părintele a stat în priveghere de rugăciune toată noaptea, până în zori. De aia se odihnea acum.
El mănâncă o dată în săptămână, sâmbătă sau duminica, sau dacă vine un cioban să îi ducă brânză o data la două săptămâni. Apoi ajunează doar cu apă. Acuma și bruma de caș pe care o primise v-a dat-o vouă. Iar pentru fiecare om pe care-l vede, face 300 de metanii.
M-am dus în chilie. Am plâns preț de vreo zece minute. Mestecam o gură de caș și priveam în gol.
Și îmi dădeam seama cât de goi, de nemernici și de proști am fost noi, care l-am judecat.

Numele lui Hristos

Numele lui Hristos este foc mistuitor!
”Să nu tăceți, să Îl strigați pe Hristos! Nu v-am spus să nu tacă gura voastră? Chiar dacă este gălăgie în jur, să chemați numele Lui – „Doamne Iisuse
Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase…” – și este de ajuns. Nu e nevoie să Îi spunem „miluiește-mă, luminează-mă, înviază-mă”. Știe El ce să facă. Dar vrea să Îl strigăm. Să nu vă tacă gura, și astfel rugăciunea va intra înlăuntru vostru. Iar când va intra înlăuntrul vostru, să vedeți ce va fi! Va intra în voi Însuși Hristos! Numele lui Hristos nu este un cuvânt – este energie, este putere. Monah este cel care își păzește mintea.
Dar nu poate omul să își păzească mintea prin puterile lui, după cum limpede ne spune Hristos: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Iar dacă lucrurile
stau așa, atunci să începem și noi: „Atotbunule, de vreme ce nu putem nimic fără Tine, vino! Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse Hristoase…”
Chemarea lui Iisus este viața noastră, este meseria noastră, este lecția noastră, este obiectul nostru de studiu. De ea să ne ținem!”
Sf Iosif Vatopedinul

Milostenia ptr cei adormiti

STAREȚUL EFREM FILOTHEITUL:
Milostenia pentru cei adormiți – cea mai mare milostenie pe care poate creștinul să o facă

V-ați gândit vreodată că în afară de lumea aceasta există și o altă lume, cea duhovnicească?

V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care se află în temnița iadului?

V-ați gândit că există suflete care suferă înfricoșător, pentru că nu au intrat în Împărăția lui Dumnezeu?

Pentru aceste suflete cine se va ruga?

Aceasta este o mare milostenie: să ne rugăm pentru acești oameni, care se află în temniță și așteaptă ziua judecății.

Tremură la gândul că va veni ceasul înfricoșatei judecăți, când o dată pentru totdeauna se va hotărî soarta lor și acea stare nu va avea sfârșit.

Poate că ați văzut cum în vremurile de demult unii oameni munceau la ocnă, legați cu lanțuri de mâini și de picioare, siliți să lucreze în mine, la drumuri, să care pietre și să doarmă în noroi o viață întreagă.
Și ce este aceasta în comparație cu starea în care se află oamenii osândiți veșnic?

Se află în mare necaz.
Dacă i-ați vedea, ați suferi foarte mult.

Vă încredințez că așa este. „În iad nu este pocăință.”

Adică pocăința sufletelor care au plecat din această viață și se află în iad nu este primită.

Așadar cine îi va ajuta, cine îi va mântui?
Biserica luptătoare, care suntem noi.

Acest lucru trebuie să ne preocupe foarte serios.

Să ne punem în locul lor.

O, ce mare binecuvântare ar fi, dacă ar exista cineva, ale cărui rugăciuni să aibă puterea să ne izbăvească din înfricoșătorul iad, să plătească datoria noastră și din starea de robie, să trecem în slava și odihna lui Dumnezeu!

Această milostenie, pe care poate creștinul să o facă, este cea mai mare.

Și să știți că rugăciunile oamenilor sfinți au izbutit această mare minune.

În tradiția patristică și ascetică am citit despre mulți oameni care prin rugăciunea lor au scos suflete din iad.

Și câți Sfinți au făcut aceasta, însă nu se știe, pentru că nu a fost scris nicăieri!

Dumnezeu însă i-a slăvit pentru această mare milostenie a lor.

Dacă un pahar cu apă are valoare și pentru el Dumnezeu dă răsplată în nume de ucenic, în nume de prooroc sau de drept, cu cât mai mare valoare are rugăciunea pentru miile și milioanele de oameni aflați suferință și osândiți la chinurile iadului?

Însă, ca să ajungă cineva la această măsură, încât sufletul să fie mișcat și să se roage astfel, trebuie să fie om duhovnicesc.
Trebuie să se nevoiască, să se roage, să îngenuncheze, să fie milostiv, să studieze cărți duhovnicești, să se mărturisească, să se împărtășească și să fie cu luare aminte în toate.

Astfel, rugăciunea sa dobândind îndrăznire, va izbuti să ajute sufletelor celor ținuți în robie, ale celor aflați în chinurile iadului, „pentru care Hristos a murit”.

Mor oameni fără număr și nimeni nu se îngrijește de ei.

Sunt uitați de toți.
Noi ne îngrijim de ai noștri, de părinții noștri și de rudenii și facem parastase și ne rugăm pentru odihna lor, însă pentru ceilalți nu îngenunchem, nu vărsăm o lacrimă, nu ne ridicăm mâinile la rugăciune.

Să ne străduim să devenim mai duhovnicești, să ne apropiem de Hristos, ca să-I vorbim.

Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât mai bine putem să-i vorbim despre cei care suferă.

Când vă rugați pentru voi înșivă și pentru ai voștri, să vă rugați și pentru aceste suflete aflate în suferință, care nu au „unde să-și plece capul”.

Hristos a murit pe Cruce pentru fiecare suflet și dumnezeiasca Sa dreptate caută pricină, ca să-i miluiască pe acești oameni, ca să fie îndreptățită izbăvirea lor din osândă. Dumnezeu poartă de grijă acestor suflete osândite.

Ele sunt osândite potrivit dreptății Sale, însă pe de altă parte milostivirea Sa spune: „Roagă-te pentru ei.”

De ce?
Ca să aibă îndreptățire, ca milostivirea Sa să biruiască dreptatea și să trimită mila Sa celor ce suferă acolo.

Iar bieții de noi, fiind întunecați de păcat și de neștiință, nu dăm pricină dragostei lui Hristos să-i miluiască.

Mă rog, fiii mei, ca Hristos să ne dea Har, luminare și putere și în primul rând harul milosteniei, ca să miluim acele suflete, care au plecat în lumea cealaltă.

Și dacă noi nu le uităm, nu ne va uita nici pe noi Dumnezeu când ne vom afla și noi poate în aceeași nevoie.

Astfel vor fi primite postul și nevoința noastră înaintea lui Dumnezeu.

Să mulțumim din tot sufletul lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit să fim ortodocși și să avem putința de a milui și a ne nevoi pentru a ne afla în slava Sa cea veșnică împreună cu El. Amin.

Despre osteneala

Părinte, de ce lumea astăzi este atât de chinuită?

– Pentru că fuge de osteneală. Comoditatea este cea care o îmbolnăveşte şi o chinuieşte. În epoca noastră, înlesnirile au tâmpit de tot lumea. Această moleşeală de acum a adus toate bolile. Mai demult ce trăgeau oamenii ca să treiere! Ce osteneală, dar şi ce dulce era pâinea! Unde să fi văzut pâine aruncată?! Dacă aflai vreo bucăţică, o luai şi o sărutai. […]

Lipsa ajută mult. Când oamenii duc lipsă de ceva, atunci pot să-şi dea seama cât preţuieşte acel lucru. Toţi cei care pentru dragostea lui Hristos se lipsesc întru cunoştiinţă, adică cu dreaptă socoteală şi cu smerenie, simt bucurie duhovnicească. Dacă, de pildă, cineva ar spune : « Astăzi nu voi bea apă pentru cutare care-i bolnav. Dumnezeule, nu pot face nimic mai mult! », şi face aceasta, Dumnezeu îl va adăpa nu cu apă, ci cu limonadă duhovnicească, cu mângâiere dumnezeiască. Cei chinuiţi simt multă recunoştiinţă când cineva le oferă chiar şi cel mai mic ajutor.

Cuviosul Paisie Aghioritul