Karyes

Karyes Karyes, capitala Sfântului Munte Athos, este situat în partea răsăriteană a Muntelui, și are forma unui amfiteatru. Cei mai mulți închinători care vin în Sfântul Munte și caută desăvârșitul, adică asceți trăitori în peșteri, ca cei de la Karulia, și pustnici goi, ca cei de pe vârful Athonului, trec în grabă prin capitală, considerând-o lipsită de importanță duhovnicească, deoarece aici întâlnesc multe elemente care te duc cu mintea la viața din lume – numărul mare de mireni, mașini, magazine. Aceasta se poate spune mai degrabă despre portul Dafni, căci Karyes-ul este plin de viață liturgică. El nu este un sat, ci dintru început a fost capitală. Se poate spune că, datorită istoriei lui neîntrerupte de mai bine de 11 secole, Karyes-ul este capitala balcanică, dacă nu chiar și europeană, cu cea mai mare longevitate. Încă din vremea când s-au așezat primii pustnici în Athos, a existat o formă de conducere care se numea „Scaunul Bătrânilor” și care își avea reședința în locul numit Zigos, la granița actuală a Sfântului Munte, lângă Uranopolis. Aceasta s-a rânduit deoarece au început să se stabilească monahi în Sfântul Munte. Mai târziu, când popularea Muntelui s-a extins spre sud, s-a simțit nevoia să se mute și reședința în locul în care se găsește astăzi. Denumirea de Karyes apare începând cu sfârșitul secolului al X-lea. Locul unde se țineau sinaxele era Biserica Protaton. La început aveau loc trei sinaxe pe an, după care numărul lor a crescut. La Karyes locuia numai Protosul, dar începând cu secolul al X-lea, au început să se construiască clădiri pentru egumenii și monahii care veneau la sinaxe. De asemenea au apărut și primele băcănii pentru nevoile mănăstirilor și ale monahilor. Evoluția Karyes-ului este strâns legată de dezvoltarea monahismului chiliot, care a apărut foarte devreme în Muntele Athos și care a luat o formă deosebită atunci când au început să se întemeieze marile mănăstiri. Sfântul Atanasie Athonitul a legiferat în amănunt și cu destulă severitate rânduielile care au îndreptat viața de chilie în Mănăstirea Marea Lavră. Odată cu întemeierea marilor mănăstiri, Protosul a pierdut stăpânirea duhovnicească absolută pe care o avusese în trecut asupra monahilor eremiți și și-a restrâns autoritatea numai asupra Karyes-ului. Pe atunci rangul de Protos era pe viață. Încă de la începutul secolului al XI-lea, Karyes-ul era cunoscut sub numele de „Lavra Karyes-ului”. Pentru a ajuta la refacerea Sfântul Munte după jafurile făcute de cruciați, de catalani și de unioniștii cugetători de cele latinești, Andronic al II-lea Paleologul a dat un hrisov (1313) prin care, deși îl supune pe Protos jurisdicției patriarhului ecumenic, în același timp îl recunoaște drept conducător incontestabil al Sfântului Munte și îi întărește autoritatea. La sfârșitul secolului al XIV-lea cele 25 de mănăstiri au început să limiteze drepturile Protosului în Karyes. Al Treilea Tipic al Sfântului Munte din 1394, intrat în vigoare în 1406, a condamnat aceste încercări și a interzis mănăstirilor să aibă metoace sau moșii în Karyes. În acest Tipic se menționează Schitul Karyes-ului, denumire care a dăinuit mai multe veacuri. Din aceeași vreme, sfârșitul secolului al XIV-lea, rangul de Protos devine anual. Pentru a-și întări poziția sa față de mănăstiri, Protosul a înlesnit popularea Karyes-ului cu monahi. Rezultatul a fost înmulțirea numărului de chilii, care sunt foarte aproape una de alta, așa cum se vede astăzi. Mai întâi, o chilie se dădea pe viață unui singur monah, apoi se dădea obștilor de doi sau de trei monahi, fără dreptul de a fi moștenite, iar în 1423, în urma interdicției domnitorului sârb Ștefan, Protosul și Sinaxa au recunoscut dreptul moștenirii Chiliei Sfântului Simeon Filogonos, care se afla deasupra Karyes-ului. La sfârșitul secolului al XVI-lea s-a desființat autoritatea Protosului, iar chiliile din Karyes au trecut sub jurisdicția Marii Comunități, forma anterioară a Sfintei Comunități de astăzi. Pentru a face față uriașelor sale datorii, Marea Comunitate a fost nevoită în 1661 să vândă aceste chilii celor 20 de mănăstiri, care le au cumpărat, potrivit cu puterea economică a fiecăreia. La începutul secolului al XX-lea de Karyes aparțineau 69 de chilii, care nu aveau teren agricol, iar în afara lui, mai ales în partea nord-estică, se mai aflau 39. În cadrul hotarelor lui era situat și Schitul Sfântului Andrei (Serai). Biserica „Protaton” constituie una din cele mai vechi clădiri din Athos. A fost construită în secolul al IX-lea, după perioada luptei împotriva Sfintelor Icoane, de către împăratul Mihail al III-lea. În prima „Viață” a Sfântului Atanasie Athonitul se povestește că Sfântul a cerut (965) ajutorul fratelui împăratului, magistratul Leon Fokas, pentru lărgirea bisericii vechi, care era neîncăpătoare pentru sinaxele ce se făceau în ea. Împărații Nichifor al II-lea Fokas și Ioan I Țimiski sunt cinstiți ca ctitori ai bisericii. Reînnoirile din timpul lui Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), făcute pentru repararea pagubelor pricinuite de cugetătorii de cele latinești ai lui Mihail al VII-lea Paleologul, nu au schimbat mult înfățișarea anterioară a clădirii. Denumirea de Protaton apare pentru prima dată în al Treilea Tipic al Sfântului Munte, în care se stabilește locul în biserică al reprezentanților celor 20 de mănăstiri. În absidele laterale se află strănile reprezentanților tuturor mănăstirilor, iar deasupra fiecăreia arde câte o candelă în fața icoanei hramului mănăstirii respective. Planul bisericii este cu totul diferit nu numai față de cel al mănăstirilor athonite, dar și față de cel al majorității bisericilor din epoca bizantină. Exteriorul are formă de bazilică cu trei abside semicirculare în partea de răsărit. Pridvorul a fost adăugat ulterior (1507), iar coridorul acoperit din partea de nord a fost construit în 1534 de către Protosul Serafim. În anul 1802 acoperișul părții centrale a bisericii a fost înălțat, fapt ce a permis deschiderea mai multor ferestre care au dat mai multă lumină în interior. Interiorul bisericii este pictat (în jurul anului 1290) de către Manuil Panselinos. Acest pictor i-a impresionat pe contemporanii săi și pe cei de după el ca nici un alt pictor al Bizanțului. Și aceasta, într-o măsură atât de mare, încât numele său a dominat întreaga epocă a Paleologilor și a Școlii Macedonene, care își avea sediul în Tesalonic. Din punct de vedere al artei, picturile murale de la Protaton constituie apogeul creației în cadrul civilizației bizantine. Catapeteasma este din marmură și aparține secolului al X-lea. Pe tronul din Sfântul Altar se află cea mai renumită Icoană din Sfântul Munte, Maica Domnului „Karyotissa”, cunoscută mai ales sub numele de „Axion Estin”. Atunci când această icoană iese din Sfântul Munte, i se acordă cinste întocmai ca unui șef de stat, așa cum s-a petrecut în 1999, după cutremurul din Atena, când i s-au închinat sute de mii de credincioși. După intrarea în biserică, în partea stângă se află o copie a icoanei care datează din secolul al XVI-lea. Procesiunea cu Icoana „Axion Estin” se face în Lunea Luminată, a doua zi de Paști, și este cea mai măreață procesiune a unei icoane făcătoare de minuni din Sfântul Munte. În pridvor, deasupra ușii de intrare, este reprezentată Adormirea Maicii Domnului, iar în partea de miazănoapte se află o scară care duce la Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul. Deosebit de valoroase sunt catapeteasma sculptată și pictura din Sfântul Altar executată între anii 1525-1526. Lângă Protaton, în partea nord-estică, se află clopotnița, (1781) sprijinită pe două postamente trapezoidale care formează o galerie. Există mai multe clopote, dintre care cel mai mare are o greutate de 1.200 kg. Mica clădire cu turlă, situată vizavi de Altarul Bisericii „Protaton”, este biserica cimitirului Karyes-ului. Este închinată Sfântului Nicolae. Biserica existentă a fost construită în 1882 pe locul unei alteia mai vechi. Turnul de la Protaton este inclus în clădirea Sfintei Comunități. Faza inițială a construcției turnului (perioada bizantină) se distinge ușor la baza lui. Menționările istorice scrise datează din 1694. În luna aprilie a aceluiași an comandantul de tâlhari Tzepelis sau Tzelepis a năvălit cu oamenii săi în Karyes cu scopul de a-l prinde pe guvernatorul turc Hasan Aga și de a cere apoi bani pentru răscumpărarea lui. În ciocnirea sângeroasă și-au pierdut viața doi monahi, fiul guvernatorului, un ofițer turc și cinci tâlhari. Conacul Mănăstirii Vatoped, în care locuia guvernatorul, a ars în întregime. Temându-se ca să nu se mai repete o astfel de catastrofă, Sinaxa a hotărât să reconstruiască turnul și să-l mute acolo pe guvernator. Cercetările au arătat că aceasta a fost prima intervenție asupra turnului de atunci de când a fost zidit. Turnul a mai fost reconstruit în anul 1890, atunci când a fost mutată și biblioteca Protatonului, care până atunci se afla deasupra pridvorului bisericii. Între anii 1930-1940 s-a construit clădirea actuală a Sfintei Comunități, care a încorporat în ea două fețe ale turnului. Recent, turnul a fost reînnoit, iar la al treilea nivel s-a amenajat muzeul (schevofilachionul), unde se păstrează odoarele Bisericii „Protaton”. Inscripția din interiorul muzeului, de deasupra intrării, exprimă recunoștința pentru generoasa danie a bizantinologului englez Sir Steven Runciman, care a dăruit Sfântului Munte suma de bani primită de el ca premiu de la Fundația Onasis. În muzeu se păstrează obiecte de mare valoare: icoane, sfinte vase, uși împărătești, hrisoave ale împăraților și domnitorilor, firmane ale sultanilor. În bibliotecă se păstrează 117 manuscrise, dintre care 47 sunt pe pergament. În arhivă se păstrează toate Tipicele Sfântului Munte. Între acestea se află și Primul Tipic din 972 care este scris pe piele de țap nenăscut, de unde și denumirea de „Tragos”. Are o lungime de mai bine de 3 m și este cel mai vechi document cu semnătura unui împărat bizantin (Ioan I Țimiski). Dintre numeroasele chilii ale Karyes-ului, una dintre cele mai vechi este „Tipicarionul” Sfântului Sava. Această chilie a fost construită de Sfântul Sava Hilandarinul după întoarcerea sa de la Locurile Sfinte și a fost închinată Sfântului Sava cel Sfințit. Este pictată și are propriul ei tipic din 1199, în care sunt stabilite condițiile pentru viața monahală și legăturile chiliei cu mănăstirea suverană și are semnătura: „Sava păcătosul, cel mai de pe urmă dintre toți”. În biserică se află o Icoană a Maicii Domnului numită „Aplecătoarea”, despre care se spune că provine de la Lavra Sfântului Sava din Palestina. O altă chilie veche este cea închinată Izvorului Tămăduirii, care a fost construită în 1157. Se află vizavi de Protaton, în colțul străduței. Lângă ea, pe partea dreaptă a străduței ce coboară la metocul Mănăstirii Xenofont se află Chilia Sfântului Ioan Botezătorul. Este numită și „Chilia lui Furna”, deoarece aici a trăit ieromonahul Dionisie din Furna, alcătuitorul cărții „Erminia picturii bizantine”, care a constituit un moment important în evoluția iconografiei post-bizantine. Biserica chiliei este pictată în 1711 de Dionisie însuși. În partea nordică a Protatonului se află clădirea Sfintei Comunități a Sfântului Munte, unde au loc sinaxele. La început aceste sinaxe aveau loc în biserica Protatonului, dar după o vreme ele s-au ținut într-un loc din afara bisericii. Desființându-se autoritatea Protosului (sfârșitul secolului al XVI-lea), el a fost înlocuit cu patru epistați (supraveghetori). O jumătate de secol mai târziu demnitatea de Protos a fost reintrodusă. De data aceasta Protosul era ajutat de patru reprezentanți ai mănăstirilor. Forma actuală de guvernare a fost stabilită prin Tipicul din 1810. Numărul mănăstirilor s-a fixat la 20, iar reprezentanții lor constituie Sfânta Comunitate, o adunare permanentă care funcționa ca pârghie legislativă, în timp ce Sfânta Epistasie constituia pârghia executivă. Această formă de guvernare a fost stabilită în Regulamentul semnat între Athoniți și stăpânirea otomană în 1877 și care, în linii mari, se păstrează până astăzi în Regulamentul în vigoare al Sfântului Munte alcătuit în 1924-1926. La primul etaj al clădirii se află birourile și Sfânta Epistasie, alcătuită din patru membri, în timp ce la al doilea etaj se află sala de sinaxe a Sfintei Comunități, unde se păstrează vechea catapeteasmă sculptată a Protatonului.

Mănăstirea Constamonitu

Mănăstirea Constamonitu De la arsanaua Mănăstirii Constamonitu se urcă spre mănăstire, care se află pe coasta sud-vestică a Sfântului Munte, pe un drum situat pe un platou cu o vegetație densă. Multe legende sunt legate de întemeierea mănăstirii și de denumirea ei. Potrivit unei tradiții, mănăstirea a fost întemeiată de Sfântul Constantin cel Mare și terminată de fiul său Constans. După altă tradiție însă se spune că, atunci când Sfântul Artemie s-a întors din Patra și din Thiva cu Sfintele Moaște ale Sfinților Apostoli Petru și Luca, s-a oprit în această zonă și a zidit primul Katholikon. Aceasta înseamnă că vechiul Katholikon este una din cele mai vechi biserici din Athos, alături de Kiriakonul Schitului Sfântului Dimitrie de la Mănăstirea Vatoped, care a fost zidit de rudele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, și de Biserica Sfântului Ioan Botezătorul de la Mănăstirea Iviron. Există o a treia ipoteză, potrivit căreia denumirea mănăstirii provine de la un oarecare monah care era originar din localitatea Kastamoni din Paflogonia – Asia Mică. În sfârșit, unii consideră că denumirea ei ar însemna „Mănăstirea Castanilor”. Cele mai vechi mențiuni scrise existente în mănăstire se referă la secolul al XI-lea. În 1097 egumenul ei era Hariton, rudă a împăratului Alexie I Comneanul. În 1276 mănăstirea a fost arsă de discipolii Patriarhului Vekkos și ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, cugetătorii de cele latinești. Referirile la documentele din secolul al XIV-lea privesc neînțelegerile cu Mănăstirea Esfigmenu în privința hotarelor. În timpul lui Andronic al II-lea Paleologul, principesa Serbiei, Ana, a dăruit mănăstirii Monidrionul Sfântului Antonie, supranumit „al lui Neachit”. În al Treilea Tipic al Sfântului Munte, mănăstirea deține locul al 16-lea între cele 25 de mănăstiri. Mănăstirea a ars din nou și a fost reconstruită în 1433 de către generalul sârb Randici, care s-a făcut monah și a primit numele de Romanos. În timpul stăpânirii turcești mănăstirea a suportat cu greu birul impus, iar starea ei ajunsese atât de grea, încât Mitropolitul Iosif de Samos, atunci când a vizitat-o în 1666, a găsit aici numai șase monahi. În 1717 a ars corpul de răsărit, care a fost zidit din nou de ieromonahul Antim în 1728. În 1799 Patriarhul ecumenic Neofit al VII-lea a readus în mănăstire, prin sigiliu, sistemul chinovial, dar el s-a aplicat abia în 1818 datorită sărăciei. În Mănăstirea Constamonitu a trăit Sfântul Noul Mucenic Pavel din Ioanina, care a mărturisit în Tesalonic în 1821. În afară de o parte din lemnul Sfintei Cruci, în mănăstire se păstrează, prin­tre altele, Moaște ale Sfinților: Ștefan Întâiul Mucenic (mâna dreaptă, darul împăratului Teodosie cel Mic), Trifon, Vlasie (cinstitul Cap), Modest, Talaleu, Partenie, Artemie (o jumătate de maxilar). Intrarea în mănăstire se află la mijlo­cul corpului de miazăzi. Mai demult exista la intrare un turn, care acum însă nu mai este. Deasupra intrării se află Paraclisul Maicii Domnului „Portărița” (1875) în catapeteasma căruia se află o copie a icoanei cu același nume. Coridorul duce în curte, care este mică și în care se află Katholikonul. El a fost zidit în 1867 pe locul unei biserici mai vechi. În linii generale el urmează stilul athonit și are opt turle. Interiorul Katholikonului nu este pictat, cu excepția unei mici porțiuni din turla centrală. În partea dreaptă a naosului se află Icoana Sfântului Ștefan (120×70 cm), datată din secolul al VIII-lea, care prezintă urme de profanare: tăietură la ochi și arsură în partea de jos a icoanei. Astăzi este îmbrăcată cu un înveliș de argint (1864). În partea stângă, este Icoana Maicii Domnului „Odighitria” (97×71 cm), care se afla în Biserica Vlaherne din Constantinopol și care a fost dăruită mănăstirii de către principesa Ana (1360). O altă icoană făcătoare de minuni este Icoana Maicii Domnului „Antifonitria”, care, în urma rugăciunii chelarului mănăstirii, în ajunul prăznuirii mutării Moaștelor Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan (1 august 1020), a umplut cu untdelemn un vas de 300 ocale. În interiorul mănăstirii se află, de asemenea, Paraclisul Tuturor Sfinților, cel al Sfântului Nicolae, iar în afara mănăstirii sunt Paraclisul Nașterii Maicii Domnului, cel al Sfântului Antonie și cel al Sfintei Treimi. În partea de sud-est a mănăstirii se află biserica cimitirului, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. În schevofilachion, care este situat deasupra pridvorului, se păstrează veșminte, cruci și multe sfinte vase. De asemenea, aici se află o cruce bizantină de o deosebită valoare artistică și o Evanghelie îmbrăcată în aur (38×28 cm) lucrată în 1820. Clopotnița este o clădire separată cu patru nivele și se află în mijlocul corpului de vest. A fost construită în 1820 și este clădirea cea mai înaltă din mănăstire. Trapeza se află în corpul de apus, vizavi de intrarea în Katholikon. A fost construită în 1871 în locul alteia mai vechi. Noua bibliotecă se află în corpul de miazănoapte și conține multe cărți. În arhiva mănăstirii se păstrează documente ctitoricești, hrisoave, sigilii. Mănăstirea are o chilie în Karyes și două katisme: a Sfintei Treimi și a Morii Vechi, la etajul de sus al morii cu apă, care este vizavi de intrare. Metoacele mănăstirii se află în Halkidiki și în Seres. Mănăstirea de maici „Sfântul Ștefan” din Perea – Tesalonic este de asemenea metoc al mănăstirii.

Mănăstirea Sfântul Panteleimon

Mănăstirea Sfântul Panteleimon (Rusikon) Cunoscută și sub denumirea de Rusikon, Mănăstirea Sfântul Panteleimon s-a mutat în locul în care se află astăzi, la începutul secolului al XIX-lea. Însușirilor particulare arhitectonice li se adaugă stilul rusesc al turlelor, care nu sunt acoperite cu plumb, ci cu tablă de aramă ce oxidează și dobândesc culoarea verde. La începutul secolului al XX-lea, atunci când a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire, în mănăstire trăiau mai mult de 2.000 de monahi. Clădirea ruinată și cu multe etaje de pe țărmul mării, a fost spital pentru monahi. În clădirea cu balcoane, care se află lângă spital, a trăit Sfântul Siluan Athonitul. Mănăstirea propriu-zisă era foarte mică: un dreptunghi în jurul Katholikonului. Apoi ea s-a extins incluzând marile clădiri care au fost construite pe malul mării. În anul 1143, Mănăstirea Lemnarului (schitul Bogorodița de astăzi) a fost cedată de către Protosul Sfântului Munte monahilor sârbi din Ransio (actualul Kotor din Muntenegru). Peste 25 de ani monahii sârbi s-au înmulțit și în 1169 li s-a cedat Mănăstirea Tesaloniceanului (Rusikonul vechi), în care s-au mutat, păstrând Mănăstirea Lemnarului ca schit. Mănăstirea s-a bucurat mult de protecția domnitorilor sârbi. Aici a fost tuns monah principele Rațko, fiul craiului Ștefan Nemania, care a primit numele de Sava. După căderea regatului sârbesc (1509), văduva craiului Ștefan, Anghelina, s-a tuns în monahism și a cerut de la Marele Duce rus Vasilie Iovanovici (1505-1533) să ia Mănăstirea Tesaloniceanului sub protecția sa. De atunci legăturile cu Rusia au devenit mai strânse și numărul monahilor ruși a crescut, mai ales după alungarea mongolilor din Rusia (1497). În al Treilea Tipic­ al Sfântului Munte mănăstirea deținea locul al cincilea în ierarhie. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea mănăstirea a înfruntat probleme economice atât de serioase, încât a fost nevoită să fie închisă. Călătorul rus V. G. Barski spune că în prima sa călătorie (1725/1726) a aflat în mănăstire numai doi monahi greci și doi bulgari, iar în a doua sa călătorie (1744) nu a mai aflat pe nimeni. Mănăstirea a trecut iarăși în mâna grecilor, care în 1765, în timpul Patriarhului Samuil I, au hotărât să mute mănăstirea în locul în care se află astăzi, acolo unde erau portul și turnul Mănăstirii Tesaloniceanului. Daniile generoase ale mai multor domnitori din Țările Române, care proveneau din familia Callimahi, au dat posibilitatea mănăstirii să se refacă economic. Contribuția lor a fost atât de mare, încât în 1806 mănăstirea s-a numit „Chinovia Callimahilor” și s-a schimbat denumirea de „Rosikon”, care i-a fost dată datorită obârșiei monahilor ei. Mănăstirea este recunoscută ca chinovială în 1803 prin sigiliul Patriarhului Calinic al V-lea, iar primul egumen al ei a fost ieromonahul Sava de la Mănăstirea Xenofont, originar din Peloponez. Cu ajutorul lui Scarlat Callimah s-au construit multe clădiri noi, precum și Katholikonul, care a fost sfințit în 1805 de Patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea. Ultimul egumen grec a fost ieromonahul Gherasim, ales în 1832. Sărăcia în care au ajuns să viețuiască părinții monahi din mănăstire i-a făcut să accepte (1838) să se închinovieze aici mai mulți monahi ruși care trăiau în chiliile din Kapsala. Numărul rușilor s-a mărit foarte mult. În 1869 erau deja 250-300, față de 190 de greci. Primul egumen rus, arhimandritul Macarie, a fost ales în 1875. În mănăstire au apărut neînțelegeri și s-a apelat la Patriarhia Ecumenică pentru rezolvarea lor. Dar Patriarhia a recunoscut supremația rușilor și a numit mănăstirea „Chinovia rusească a Sfântului Panteleimon”. Monahii greci s-au împrăștiat în alte mănăstiri din Athos. Într-o perioadă de 30 de ani numărul rușilor a ajuns la 2.000. La începutul secolului al XX-lea s-a răspândit, mai ales printre monahii ruși ce trăiau la chilii, erezia „adorarea Numelui”. Ei susțineau că Numele lui Iisus este Însuși Dumnezeu în esența Sa. Sfânta Comunitate nu a întârziat să condamne această rea învățătură și înșelare. Părerea generală a monahilor athoniți era că acei monahi „au lăsat capul și se închină la fes”. Numărul adepților acestei erezii s-a mărit în Mănăstirea Sfântului Panteleimon și, fiindcă refuzau să-l pomenească pe țar, Nicolae al II-lea a trimis (1913) un contratorpilor, care s-a plasat în fața mănăstirii în poziție de tragere. Armata i-a prins pe toți monahii răzvrătiți și i-a exilat în Caucaz. Această faptă a țarului nu i-a influențat negativ pe monahii ruși rămași în mănăstire, ci până astăzi recunosc canonizarea lui și îl cinstesc ca atare. Mănăstirea a decăzut mult după Revoluția din 1917 și a ajuns pe punctul de a fi părăsită. În 1968 situația ei s-a înrăutățit și mai mult datorită incendiului catastrofal ce a cuprins-o. După anul 1989 s-a mărit numărul noilor monahi care în majoritate sunt ucraineni. În mănăstire au trăit pentru o perioadă de timp Sfinții Noii Mucenici Nichita (†1810, Seres) și Pavel (†1818, Tripoli). Aici a trăit Sfântul Siluan Athonitul. Mănăstirea era adeseori cercetată de iero­monahul Antim (†1867) din Sofia Bulgariei, cel care s-a făcut nebun pentru Hristos. El a și murit aici. În mănăstire se păstrează cinstitele Capete ale Sfântului Panteleimon și al Cuviosului Mucenic Ștefan cel Nou, care a fost dăruit mănăstirii în 1815 de către Doamna Ruxandra, soția lui Scarlat Calli­mah. Se mai păstrează aici cinstitul Cap al Sfântului Siluan Athonitul, precum și părți din Sfintele Moaște ale Sfinților Apostoli: Petru, Toma, Vartolomeu, ale Sfinților: Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Tihon de Zadonsk, Varsanufie și Gurie din Kazan. Intrarea principală se află în corpul de miazăzi. Printr-un coridor cu boltă în formă de cruce se intră în curtea largă și placată cu piatră, care este împodobită cu mulți pomi fructiferi. Corpul de răsărit, vechiul arhondaric și părți din corpurile de nord și de sud au rămas nereparate după incendiul catastrofal din 1968. La etajul de sus al corpului de nord se află mărețul Paraclis Sfântul Acoperământ și cel al Sfântului Alexandru Nevski. Cele trei etaje de dedesubt adăpostesc chiliile monahilor. În corpul de sud, recent reparat, se află Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul, noul arhondaric, precum și chilii. În partea apuseană a corpului de sud se află sinodiconul. Katholikonul este închinat Sfântului Panteleimon. Potrivit inscripției de deasupra intrării în pridvor, construi­rea a început în 1812 și s-a încheiat în 1821. Inscripția îl menționează pe Scarlat Callimah (1809-1889), domnitorul Moldovei, drept ctitor al mănăstirii. Biserica este construită în stil athonit, dar îmbină în ea elemente arhitectonice grecești și rusești. Turlele, opt la număr, în formă de bulb urmează stilul rusesc. Catapeteasma, bogat decorată, provine din Rusia. Picturile din pronaos și naos (1855) au influențe ale artei picturale rusești. Sigiliul patriarhal din 1875 a rânduit ca în Katholikon slujbele să se săvârșească alternativ în rusește și grecește. Biserica se mai numește și „Katholikon grecesc”, față de Paraclisul Sfântului Mitrofan de Voronej, pe care îl foloseau rușii drept Katholikon din 1858. În mănăstire există 36 de paraclise. Paraclisul Adormirii Maicii Domnului este o clădire separată, în spatele Katholikonului, și slujbele se fac în el în grecește. În Paraclisul Sfântului Mitrofan slujbele se fac în rusește. În corpul de nord se află 9 paraclise, dintre care cel mai frumos și cel mai măreț este cel al Sfântului Acoperământ. În corpul de sud se află 8 paraclise, dintre care numai trei au rămas după incendiu: al Sfântului Sava, al Sfântului Nicolae și al Sfântului Ioan Botezătorul. Celelalte paraclise se află în afara mănăstirii. Agheasmatarul se află între Katholikon și trapeză. Nu are nici boltă și nici coloane, ci numai patru vase de marmură așezate la diferite nivele. Trapeza este situată în partea de apus a curții, vizavi de Katholikon. Este o clădire separată, construită în 1893, și încap în ea 1.000 de persoane. Clopotnița (1893) se află deasupra intrării în trapeză. Este o clădire înaltă și construită solid pentru a putea susține greutatea de mai mult de 20 tone, atât cât cântăresc cele 32 de clopote. Clopotul cel mare are diametrul de 2,7 m și circumferința de 8,7 m. La același etaj se mai află încă trei clopote, cântărind fiecare din ele 3 tone. Schevofilachionul este în clădirea cu două etaje din partea de nord a trapezei. Aici se păstrează veșminte, cruci, sfinte vase. În iconofilachion, care se află în partea de nord a Katholikonului, se păstrează multe icoane, printre care și Icoana Maicii Domnului „Ierusalimitissa”. Bogata bibliotecă a mănăstirii este adăpostită într-o clădire cu două etaje din curte. Aici se păstrează în jur de 1.300 de manuscrise, dintre care 110 sunt pe pergament, iar 600 sunt în slavonă. De asemenea, aici se păstrează 30.000 de exemplare de cărți. Cimitirul mănăstirii are două biserici: cea veche a Sfinților Apostoli Petru și Pavel construită în 1820 și cea nouă construită în 1896-1898, care de fapt este o clădire cu etaj, care are două bisericuțe. Vechea arsana a mănăstirii se afla la o oarecare distanță înspre Dafni, dar în urma unor căderi mari de apă, a fost distrusă. Arsanaua nouă este construită lângă mănăstire și a fost recent refăcută din piatră. Mănăstirea are Schitul Adormirea Maicii Domnului (Bogorodița), 12 chilii și 2 katisme, dintre care una este așa-numita Vechea Mănăstire. De Mănăstirea Sfântul Panteleimon aparțin Noua Tebaidă și Hromița. Deasupra Mănăstirii Sfântul Panteleimon, lângă drumul ce duce spre Karyes, sus în munte se află Vechea Mănăstire sau Mănăstirea Tesalonicea­nului. Este construită pe un platou înconjurat de pădure deasă. Biserica Sfântului Panteleimon este construită în stil rusesc și are clopotnița înaltă. Construirea ei a început în 1870 și s-a terminat în 1889. În spatele bisericii este corpul de chilii. În capătul lui se află un turn cu o mică biserică. Aici a fost tuns monah, la sfârșitul secolului al XII-lea, Sfântul Sava, fiul cel mic al cneazului Ștefan Nemania al Serbiei și ctitorul, împreună cu tatăl său după trup, al Mănăstirii Hilandar. Între clădire și Altar se păstrează Sfânta Masă a vechiului Katholikon al Mănăstirii Tesaloniceanului, iar alături de ea, trei platani în chipul Sfintei Treimi.

Mănăstirea Esfigmenu

Mănăstirea Esfigmenu Mănăstirea Esfigmenu este zidită într-un golf adăpostit de vânt de pe țărmul nord-estic al Sfântului Munte. Temeliile ei sunt udate de apele mării. Complexul mănăstiresc ocupă toată suprafața strâmtă cuprinsă între trei coline: Izvorul Tămăduirii (la răsărit), Grimbovița (la sud) și Samaria (la apus). Corpul dinspre mare este lipsit de balcoane, iar fere­strele sunt mici ca niște metereze, dând mănăstirii o înfățișare sobră de fortăreață. Mănăstirea are multe turnuri vechi, iar cele noi sunt din secolul al XIX-lea, când mănăstirea s-a extins spre răsărit. După tradiție, întemeierea mănăstirii este datată în secolul al V-lea, iar ctitori sunt considerați împăratul Teodosie al II-lea și sora lui, Pulheria. Tot din tradiție se știe că mănăstirea se afla cu o jumătate de km mai la apus față de cea actuală, dar a fost distrusă de stâncile care s-au prăbușit. Dar cele mai vechi mărturii istorice des­pre mănăstire o datează la sfârșitul secolului al X-lea și începutul celui de-al XI-lea. Aceste mărturii sunt Epistola Sfântului Pavel Xiropotamineanul (1016), Testamentul monahului Dimitrie de la Monidrionul lui Halcheon (1030), Tipicul lui Constantin Monomahul (1046), în care se menționează că mănăstirea deținea locul al cincilea în ierarhia mănăstirilor de atunci. În Mănăstirea Vatoped se află un document (998) care amintește de „Mănăstirea Esfagmenu”. Probabil aceasta este proveniența denumirii mănăstirii. Alți cercetători o atribuie însă locului strâmt dintre cele trei coline sau unui oarecare monah care avea o „singură haină și era încins strâns cu o funie”. Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea până în prima jumătate a secolului al XVI-lea. În această perioadă nu au contenit daniile împăratului Ioan al V-lea Paleologul, ale cneazului Serbiei, Ștefan Dușan și ale domnitorului Serbiei, Gheorghie Brancovici. Tot acum s-a închinoviat aici viitorul Patriarh ecumenic Atanasie, care și-a asumat greaua sarcină de a pune rânduială în Biserică, după Patriarhul Vekkos, cugetătorul de cele latinești, și Sfântul Grigorie Palama, marea personalitate a isihasmului și arhiepiscop al Tesalonicului. Datorită poziției sale, mănăstirea a fost jefuită în repetate rânduri de către pirați. De asemenea, ea a suferit pagube de pe urma incendiilor din secolul al XIV-lea. A fost incendiată de turci în 1533. Aceste catastrofe au dus la pustii­rea ei. În secolul al XVII-lea mănăstirea a reușit să se refacă datorită veniturilor provenite din colectele făcute în Rusia și în Țările Române. În 1797, prin sigiliul Patriarhului Grigorie al V-lea, mănăstirea a îmbrățișat sistemul chinovial, pe care îl păstrează până astăzi. În Mănăstirea Esfigmenu au trăit, în afară de Patriarhul Atanasie și de Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, care a fost și egumen al ei timp de trei ani, un șir de egumeni luminați. Aici a fost tuns monah Sfântul Antonie al Pecerskăi. În peștera de pe colina Samaria a pustnicit Cuviosul Damian Esfigmenitul. În mănăstire au viețuit și Noii Mucenici Eftimie de la Schitul Mănăstirii Iviron (†1814, Constantino­pol), Agatanghel (†1819, Smirna) și Timo­tei (†1820, Adrianopol). În mănăstire se păstrează o parte din buretele de la Răstignirea Domnului, o parte din Veșmântul Maicii Domnului, sânge de la Sfântul Ioan Botezătorul, părticele din Sfintele Moaște ale Sfintei Maria Magdalena (talpa stângă), ale Sfântului Antonie de Veria, ale Sfântului Grigorie Palama, ale Sfântului Anastasie Persul, precum și Capetele Sfântului Iacov Fratele Domnului și al Sfântului Partenie, Episcopul Lampsacului din Cipru, izbăvitorul de cancer. Aici se mai află gamba Sfântului Noului Mucenic Agatanghel. Intrarea principală în mănăstire se află în corpul de miazăzi, sub turnul (1854) care la al treilea nivel adăpostește clopotele. Curtea este largă, placată cu piatră, plină de viță-de-vie și de copaci. Înfățișarea interioară a clădirilor nu are nimic comun cu înfățișarea exterioară de fortăreață. În curte se poate ajunge și prin intrarea veche din corpul de miazănoapte, care duce direct la arsana. În fața intrării se află agheasmatarul, iar în dreapta lui se află agheasma Sfântului Grigorie Palama. Katholikonul este închinat Înălțării Domnului. Piatra de temelie a fost pusă în 1808 de către egumenul Teodorit și a fost sfințit în 1811 de către Patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea. A fost zidit pe locul Katholikonului vechi. Este construit în stil athonit și are opt turle. Pridvorul cu coloane și cele două paraclise incluse în corpul bisericii au fost adăugate în 1845 de către Patriarhul Antim al VI-lea, care a devenit monah în mănăstire. În partea de miazănoapte a pridvorului se află Paraclisul Sfinților Arhangheli, iar în cea de miazăzi se află Paraclisul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Pronaosul și naosul nu sunt separate prin zid. În naos se află Icoana Maicii Domnului „Trandafirul neveștejit”. Catapeteasma este impresionantă. În Sfântul Altar se păstrează așa-numita „Cruce a Pulheriei”, precum și o Icoană bizantină în mozaic (secolul al XIV-lea) care Îl reprezintă pe Hristos în întregime, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar în stânga ținând Evanghelia. În afară de cele două paraclise din Katholikon, în mănăstire mai există și alte paraclise: cel al Sfinților Doctori fără de Argint (la spital), al Sfântului Antim (lângă egumenie) unde se fac călugăriile, al Sfântului Gheorghie, al Sfinților Constantin și Elena în turnul clopotniței, al Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Nil cel Înțelept, al Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, al Sfântului Ioan cel Milostiv. Trapeza este o clădire separată, construită în fața Katholikonului. Schevofilachionul și biblioteca se află deasupra pronaosului. În schevofilachion se păstrează veșminte brodate în fir de aur, cruci, evanghelii, sfinte vase, o parte din cortul lui Napoleon și steagul Revoluției de la 1821, pe care l-a înălțat Emanuil Pappas și egumenul Eftimie. În bibliotecă se păstrează în jur de 400 de manuscrise dintre care 75 pe pergament. Deosebit de valoroase sunt un Minologhion din secolul al XI-lea, o Evanghelie din secolul al XI-lea și hrisovul împărătesei Maro (1424), cu reprezentări ale familiei domnitorului sârb Brancovici. Vechea arsana era încorporată în corpul mănăstirii, iar astăzi este folosită ca tâmplărie. Noua arsana se află la apus de mănăstire, la poalele colinei Samaria. Mănăstirea Efigmenu are 7 katisme. Pe culmea din partea de răsărit a mănăstirii se află Katisma Izvorul Tămăduirii. Deasupra arsanalei se află Biserica Sfântului Antonie al Pecerscăi. Mănăstirea are metoace în Halkidiki, în insula Thasos și în Volvi.

Mănăstirea Grigoriu

Mănăstirea Grigoriu Mănăstirea Grigoriu este construită pe o stâncă, lângă mare. Denumirea mănăstirii vine de la numele ctitorului ei, Cuviosul Grigorie cel Nou, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, care a fost și primul ei egumen. Înainte de întemeierea mănăstirii, Cuviosul se nevoia în peștera de lângă Katisma de astăzi a Maicii Domnului. În baza manuscrisului care se păstrează în mănăstire, întemeierea ei datează din anul 1310. Mențiuni des­pre mănăstire se află în Actele din 1347 și 1348. În al Treilea Tipic al Sfântului Munte (1394) mănăstirea deține locul al 22-lea între cele 25 de mănăstiri de atunci.­ În anul 1497 mănăstirea s-a pustiit din motive necunoscute, probabil din cauza incursiunilor piraților. În 1500 a fost reînnoită din temelie de către voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt. Daniile sale generoase au fost continuate de următorii domnitori ai Moldovei până în 1720. În 1574 mănăstirea deținea locul al 17-lea în ierar­hia mănăstirilor athonite, loc pe care îl deține până astăzi. În 1761 un incendiu a distrus mănăstirea în întregime, iar apoi s-a pustiit. Dar ea a fost refăcută datorită ostenelilor neobosite ale schevofilaxului Ioachim Veșmântarul, cunoscut mai ales sub numele de „Barbă Lungă” (barba sa îi ajungea până la genunchi) din provincia Acarnania. Datorită lui Ioachim, mănăstirii i-au fost afierosite două mănăstiri din Țările Române: Mănăstirea Putna din Moldova și Mănăstirea Sfântul Spiridon din București. Ioachim a adormit la vârsta de 105 ani. Exemplul său a fost urmat de doi ierarhi, Grigorie Mitropolitul Kasandrei și Damaschin Mitropolitul Tesalonicului, care s-au retras în mănăstire și s-au tuns monahi. Mari pagube a suferit mănăstirea de la armatele turcești care s-au stabilit în Sfântul Munte în perioada 1821-1830. Mulți părinți din mănăstire au fugit luând cu ei Sfintele Moaște și obiectele de preț. De asemenea inundațiile din 1820/1821 și 1853, precum și incendiul din 1890 au pricinuit destule pagube mănăstirii. Focul care a cuprins și pădurea mănăstirii a fost stins prin intervenția minunată a Sfintei Anastasia Romana. În 1840 mănăstirea a primit sistemul chinovial în urma străduințelor de zece ani ale învățatului monah Grigorie Bizantiul (†1841) și a sprijinului acordat de prietenul său Antim al II-lea, Mitropo­litul Efesului. O perioadă de mare înflorire a cunoscut mănăstirea în vremea egumeniei lui Simeon (1849-1905), care provenea din obștea Mănăstirii Sfântul Pavel și care a reușit să plătească toate datoriile printr-o administrare înțeleaptă a metoacelor din Țările Române. Tot în timpul egumeniei sale mănăstirea s-a extins prin constituirea corpului de nord cu noua intrare. În Mănăstirea Grigoriu au trăit în anumite perioade Sfinții Noii Mucenici Luca Mitilineanul (†1802) și Gherasim cel Nou (†1812). La Katisma Maicii Domnului a trăit pentru o vreme Sfântul Acachie, înainte de a se stabili la Schitul Kavsokalivia. În mănăstire se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, o parte din Sfintele Moaște ale Cuviosului Grigorie cel Nou (cealaltă parte a trupului Cuviosului se află în Mănăstirea Gorniac din Serbia) și o importantă parte (gambele, talpa stângă, mâna dreaptă cu pielea pe ea) a Moaștelor Sfintei Anastasia Romana, care este cinstită în mod deosebit în mănăstire. Tot aici mai sunt părți din Capetele Sfinților: Dionisie Areopagitul, Iacov Persul, Grigorie de Nazians, Fotini Samarineanca, Grigorie Episcopul Armeniei Mari, Chiric, Modest Episcopul Ierusalimului, Siluan Athonitul și ale Cuvioșilor Mucenici uciși de turci în Daú Pendelis. Se păstrează de asemenea părticele din Sfintele Moaște ale Sfinților: Nicolae, Grigorie Teologul, Macrina, Damian Doctorul cel fără de Argint, Nicolae Noul Mucenic, Marelui Mucenic Gheorghie, Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, ale Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan, ale Apostolului Andrei, Ignatie Teoforul, Ioan cel Milostiv, Teodor Stratilat, Teodor Tiron, Panteleimon, Hara­lambie, Nectarie al Pentapolei, Varvara, Chiriachi și Iulita. Intrarea principală se află în corpul de nord, care a fost construit în 1892 de către egumenul Simeon. Această clădire a creat o a doua curte în mănăstire. Aici se află trei paraclise: al Sfinților Arhangheli, al Sfinților Doctori fără de Argint și al Sfântului Spiridon. Intrarea în curtea veche este inclusă în corpul din mijloc, construit în 1500, în care este încorporată și clopotnița. Turnul de apărare a fost construit în 1792. Este inclus în zidul de răsărit. Curtea veche este destul de mică, ca și clădirile vechi ale mănăstirii (1310, 1770). Corpul de miazăzi a fost construit în forma actuală în anul 1783. Corpul de apus, spre mare, (1785) este construit de Ioachim „Barbă Lungă”. În colțul de răsărit al lui se află Paraclisul Izvorul Tămăduirii (la etajul doi) și Paraclisul Sfântului Dimitrie (etajul trei). Alipit de partea de nord a Katholikonului, cu intrare separată, este Paraclisul Cuviosului Grigorie (1851). În partea de apus a vechii curți se află Paraclisul Sfintei Anastasia Romana (1775). Katholikonul se află în centrul vechii curți. Este construit în stil athonit și are dimensiunile 23,7×12,9 m și 11,3 m înălțime. Construcția lui a început după incendiul din 1761. În 1840 s-a adăugat pridvorul, iar în 1851 Paraclisul Sfântului Grigorie în partea de nord a Katholikonului. Naosul și pronaosul sunt pictate în 1779. În naos, lângă coloana din dreapta, se află Icoana bizantină a Maicii Domnului „Odighitria” (40×32 cm), darul (1497) Mariei Asanina Paleologhina, mama voievodului Bogdan al Moldovei. În mănăstire este cunoscută sub denumirea de „Maica Domnului-Paleologhina”.­ În afara mănăstirii, în partea de sud-est, se află biserica cimitirului. Mai sus, în aceeași direcție sunt Katismele Părinților Athoniți (secolul al XIX-lea) și a Maicii Domnului (1765). Puțin mai sus s-au aflat ruinele Katismei Sfinților Apostoli. Sus în munte se află Katisma Sfântului Ștefan, unde a trăit pentru o vreme Cuviosul Hagi Gheorghie. Aproape de ea este Katisma Sfântului Ioan Teologul, pe care a construit-o Hagi Gheorghie în 1875. Lângă hotarul cu Mănăstirea Simonos Petras sunt Paraclisele Sfântului Gheorghie și al Sfântului Prooroc Ilie. Trapeza se află în colțul format de corpurile de miazăzi și cel de apus. A fost zidită în 1783 de Ioachim „Barbă Lungă”. Biblioteca este bine organizată. A suferit pagube și pierderi în urma incendiului din 1761 și a fost jefuită de ostașii turci (1821-1830). Ea cuprinde 297 de manuscrise, dintre care 11 pergamente, 15.000 de exemplare cărți (630 sunt vechi). Important este codicele (secolul al VIII-lea) care cuprinde lucrarea lui Hermas, „Păstorul”. De asemenea, valo­ros este Tetraevangheliarul cu icoane și miniaturi din secolul al XIII-lea și un „Proschinitar” al Sfintelor Locuri, alcătuit de medicul și pictorul Daniil (1680). În arhiva mănăstirii se păstrează sigilii, firmane, un manuscris de muzică psaltică (1744), documente ale domnitorilor Țărilor Române și unul otoman (1561).­ În iconofilachion se păstrează icoane mai noi și din perioada postbizantină. Deosebit de valoroasă este Icoana Sfântului Nicolae (secolul al XV-lea) care se află în Katholikon, precum și Icoana Maicii Domnului „Alăptătoarea”. Printre alte obiecte și vase valoroase, în schevofilachion se păstrează un epitaf brodat din secolul al XVI-lea. Mănăstirea Grigoriu are șase chilii în Karyes și mai multe metoace în Grecia.

Mănăstirea Xenofont

Mănăstirea Xenofont La hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu, marcat printr-o cruce așezată în vârful unui șir de stânci de pe malul mării, în partea Xenofontului se află agheasma. Aici a ajuns Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghie, care a călătorit dreaptă pe mare. Aceasta, îndată ce a ajuns la mal, a izvorât izvor de agheasmă ca să fie spălată. Această apă este considerată tămăduitoare mai ales pentru bolile de rinichi. Recent, lângă acest izvor a fost construită o bisericuță. Mănăstirea Xenofont se întinde pe deschiderea formată de râul Nevrocopos. Mănăstirea are două katholikoane, unul vechi și unul nou, cel mai mare din Sfântul Munte. O altă particularitate a mănăstirii este faptul că arsanaua ei nu este o clădire separată, ci este inclusă în corpul ei. Clădirile mănăstirii vechi le constituie corpul de sud și vechiul Katho­likon, care este lipit de zidul de vest. Extinderea mănăstirii și construirea noului Katholikon datează din secolul al XIX-lea. În aceeași perioadă a fost construit corpul de vest. Colțul de nord-vest a fost construit în 1802. Corpul de sud este paralel cu marea și a fost construit din nou după incendiul din 1817. Potrivit cu o tradiție locală, mănăs­tirea a fost întemeiată în jurul anului 520 de către Cuviosul Xenofont Singliticul, despre care se spune că a zidit Biserica Sfântului Dimitrie, care se află lipită de peretele de miazăzi al vechiului Katholikon. Dar mai sigur este faptul că mănăstirea a fost zidită de Cuviosul Xenofont, cel care este pomenit în Viața Sfântului Atanasie Athonitul și despre care se spune că l-a vindecat pe fratele său la Katisma Milopotamos. Anul întemeierii mănăstirii este considerat 998. Se păstrează documentul (1010) cu semnătura sa. În vremea aceea, potrivit tradiției, a ajuns la țărmul mării Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghie, pe care luptătorii împotriva icoanelor o aruncaseră în mare, iar Cuviosul Xenofont a zidit o biserică a Sfântului Gheorghie (vechiul Katholikon), chilii și alte clădiri necesare. În timpul împăratului Nichifor al III-lea Votaniatis (1078-1081) mănăstirea s-a pustiit cu desăvârșire. Atunci Ștefan, comandantul flotei bizantine, cu aprobarea și ajutorul împăratului, și-a asumat rezidirea mănăstirii. S-a făcut monah primind numele de Simeon și este considerat noul ctitor al mănăstirii. În 1285 mănăstirea a fost distrusă de pirații genovezi. În secolul al XIV-lea a suferit pagube de la catalani, dar și-a revenit repede, astfel încât la sfârșitul secolului al XIV-lea deținea locul al optulea în ierarhia mănăstirilor athonite. Greutățile economice pricinuite de stăpânirea turcească au fost depășite prin ajutorul domnitorilor Țărilor Române. În 1726 principele rus Barski a aflat mănăstirea într-o stare jalnică, cu numai 3-4 monahi. După perioada de idioritmie, Mănăstirea Xenofont a fost prima mănăstire care s-a întors la sistemul chinovial (1784), prin sigiliul Patriarhului ecumenic Gavriil al IV-lea, rămânând astfel până astăzi. În mănăstire a trăit pentru o vreme Noul Cuvios Mucenic Acachie (†1815, în Constantinopol). În afară de Crucea ctitoricească, care are o bucată din lemnul Sfintei Cruci, în mănăstire se păstrează Sfinte Moaște ale Sfinților Apostoli Andrei, Varnava și Filip, ale Sfinților: Vasilie cel Mare, Grigo­rie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ioan cel Milostiv, Modest, Trifon, Iacov Persul, Ignatie Teoforul, Grigorie Palama, Hara­lambie, Fotie Patriarhul Constantino­polului, ale Sfinților Marilor Mucenici Gheorghie, Dimitrie, Mercurie, Mina, Marina și Parascheva, ale Sfinților Noi Mucenici Dimitrie Peloponisiul, Teodor Bizantiul și ale Cuvioșilor Mucenici Efti­mie, Acachie și Ignatie de la Schitul Mănăstirii Iviron. Intrarea principală în mănăstire se află în vechea clădire. Un coridor elicoidal conduce în curtea veche. În mijlocul ei se află cișmeaua și o arcadă zidită ce susține un clopot. În partea de nord a ei se află vechiul Katholikon. Un coridor acoperit trece prin fața pridvorului vechiului Katholikon și duce în curtea nouă. În centrul ei se înalță noul Katholikon, iar lângă el se află agheasmatarul. Amândouă bisericile sunt închinate Sfântului Gheorghie. Vechiul Katholikon este foarte mic. Picturile din pridvor (1637) s-au făcut cu cheltuiala domnitorului Matei Basarab și a soției sale Elena, care sunt pictați lângă intrare. În dreapta pronaosului se află Paraclisul Sfântului Lazăr. Pe peretele de apus al naosului este scrisă o inscripție care arată că el a fost pictat în 1544 cu cheltuiala boierului Constantin Vornicul și a fratelui său Rafail. În partea de miazăzi a naosului se află Paraclisul Sfântului Dimitrie, care constituie cea mai veche construcție a mănăstirii (secolul al XIII-lea). Se mai păstrează rămășițe din vechea pictură (secolele XIII-XIV). Catapeteasma paraclisului (secolul al XI-lea) păstrează o parte din vechea lui catapeteasmă bizantină. Noul Katholikon a fost început în 1817 de Mitropolitul Filotei și terminat 20 de ani mai târziu de către egumenul Nichifor. Este cea mai mare biserică grecească din Sfântul Munte, în care încap 2.000 de persoane. În pronaos și naos pictura este nouă și executată de părinții din mănăstire. Catapeteasma (1840) este din marmură gri de Tinos. Pe coloanele din răsărit se află, în dreapta Icoana Sfântului Gheorghie, iar în stânga Icoana Maicii Domnului „Odighitria”. Icoana Sfântului Gheorghie (1,27×0,74 m) este cea care a ajuns în chip minunat, mergând pe mare, la țărmul mănăstirii. Partea din spate a ei este arsă. Probabil iconomahii au aruncat-o în foc, de unde a luat-o un oarecare creștin evlavios și a aruncat o în mare pentru a o salva. Pe chipul Sfântului, sub bărbie, se vede o rană pricinuită de cuțitul unui iconomah, din care, potrivit tradiției, a curs sânge. Icoana Maicii Domnului „Odighitria” se afla în Mănăstirea Vatoped, dar s-a mutat în chip minunat în Mănăstirea Xenofont. Deși monahii vatopedini au luat-o înapoi, icoana s-a întors iarăși în Mănăstirea Xenofont (1730). Vizavi de Katholikon se află paraclisul cu două nivele. La parter se află Bisericuța Sfântului Ioan Teologul, iar la etaj cea a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Există și alte paraclise în interiorul mănăstirii, cum ar fi: cel al Sfintei Eufimia, al Sfinților Doctori fără de Argint, al Adormirii Maicii Domnului, al Sfântului Ștefan, al Sfinților Apostoli, al Sfântului Nectarie și al Sfintei Treimi. Biserica cimitirului, închinată Sfintei Treimi (1817), se află pe coasta de sud-vest a mănăstirii. Trapeza este la primul etaj al corpului de sud-vest al mănăstirii. A fost pictată în 1475. Picturile ei sunt considerate cele mai vechi picturi de trapeză din Sfântul Munte. În schevofilachionul și iconofilachionul mănăstirii se păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci, veșminte brodate, vase liturgice, o Icoană a Schimbării la Față a Mântuitorului (secolul al XIII-lea) în steatit (18×15 cm), o Icoană prețioasă a Sfântului Ioan Botezătorul (secolul al XVII-lea), precum și un ma­nuscris pe pergament, Evanghelia slavonă, darul voievodului Țării Românești Alexandru al II-lea Mircea (1574). Dar lauda mănăstirii sunt cele două Icoane în mozaic ale Sfinților Dimitrie (în dreapta) și Gheorghie (în stânga). Au dimensiunile de 1,20×0,55 m și sunt din secolele X-XI. Sfinții sunt reprezentați în întregime și nu sunt îmbrăcați în haine militare, ci în îmbrăcămintea de ofițeri superiori imperiali. Biblioteca este foarte bogată. Cuprinde în jur de 10.000 de cărți și 400 de manuscrise, dintre care trei pergamente și trei suluri de pergament. Mănăstirea Xenofont are un schit și mai multe chilii, printre care se numără cea a Sfântului Trifon, a Sfântului Nectarie, a Sfântului Andrei în Karyes și patru katisme. Metoacele mănăstirii sunt în Halkidiki și în Scopelo, iar cel mai nou este Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Acritohori – Seres.

Mănăstirea Stavronichita

Mănăstirea Stavronichita Mănăstirea Stavronichita este una dintre cele mai mici mănăstiri din Sfântul Munte și este construită pe o stâncă abruptă care iese puțin înspre mare. Mănăstirea are formă de fortăreață, deasupra căreia stăpânește turnul de apărare, care se pare că a existat înainte de construirea mănăstirii și era folosit ca turn de observație. Cea mai veche menționare a mănăstirii se află în hrisovul din 1012 (Arhiva Sfintei Mănăstiri Marea Lavră), în care apare semnătura monahului Nichifor Stravonichita. Mențiunea aceasta întărește părerea că denumirea mănăstirii provine de la numele unui ctitor necunoscut, monahul Nichita, chior sau cu vederea încrucișată, și pentru o mai ușoară pronunțare ea s-a schimbat în Stavronichita. Alte etimologii ale denumirii mănăstirii se referă la Înălțarea Sfintei Cruci, la Sfântul Mare Mucenic Nichita, care se prăznuiește în ziua următoare, la numele de familie al unui oarecare ofițer al împăratului Ioan Țimiski (969-976), care probabil a fost ctitorul mănăstirii, la doi posibili ctitori, monahii Stavros și Nichita. Denumirea de astăzi a mănăstirii datează din 1018-1019. Mănăstirea Stavronichita a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al X-lea și se numără printre mănăstirile athonite vechi (Marea Lavră, Vatoped, Iviron). În secolul al XIV-lea a fost distrusă complet de către pirații catalani, după care a fost cedată Mănăstirii Cutlumuș de către Protosul Sfântului Munte cu condiția să o refacă. Ea a fost refăcută, dar după o vreme a fost cedată din nou de către Protos Mănăstirii Filoteu drept katismă. În 1533 monahul Grigorie, egumenul Mănăstirii Ghiromeriu, a cerut și a cumpărat de la Mănăstirea Filoteu ruinata Mănăstire Stavronichita pentru a o reface. După ce a zidit chilii și a reparat Katholikonul, Patriarhul ecumenic Iere­mia I a dat un sigiliu în care a aprobat repararea mănăstirii. Grigorie a murit puțin mai târziu, iar lucrările au fost continuate de Patriarhul Ieremia (1522-1546), care este considerat al doilea și cel mai important ctitor al mănăstirii. În anul 1546 a fost terminat Katholikonul care a fost pictat de renumitul pictor Teofan Cretanul. La sfârșitul secolului al XVII-lea s-a construit apeductul cu cheltuiala domnitorului Țării Românești Șerban Cantacuzino (1679-1688), iar mai târziu domnitorul Țării Românești Grigorie Ghica a dăruit mănăstirii ca metoc Mănăstirea Sfinților Apostoli din București. Cu toate acestea Mănăstirea Stavronichita a rămas una din cele mai sărace mănăstiri din Athos. Trei incendii consecutive (1607, 1741 și 1879), precum și stabilirea în Sfântul Munte a mai multor mii de soldați turci începând cu decembrie 1821, au dus la decăderea mănăstirii. Începând cu 1968, prin sigiliul Patriarhului ecumenic Atenagora I, în mănăstire s-a stabilit o obște condusă de arhimandritul Vasilie și s-a introdus viața chinovială. În mănăstire au trăit pentru o vreme Sfinții Noii Mucenici Luca Mitilineanul (†1802, în Mitilini) și Eftimie Peloponisiul (†1814, în Constantinopol). Aici se păstrează Sfintele Moaște ale Sfintei Ana, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale Sfinților 20.000 de Mucenici din Nicomidia, ale Sfinților Sfințiților Mucenici Foca și Haralambie, ale Sfinților Mucenici Trifon, Hristofor, ale Sfântului Ioasaf împăratul Indiei, ale Sfinților Marilor Mucenici Panteleimon și Artemie, ale Sfintei Mucenițe Paras­cheva, ale Sfântului Noului Mucenic Luca și ale Sfântului Arsenie Capadocianul. Intrarea în mănăstire se află în partea de sud. În curtea foarte mică se află Katholikonul, unicat în Sfântul Munte, fără abside laterale datorită strâmtimii locului. Pronaosul și naosul sunt pictate de Teofan Cretanul. Pe iconostas, în partea dreaptă se află Icoana Sfântului Nicolae, care a fost scoasă din mare cu mrejele pescarilor mănăstirii. Este lucrată în mozaic și atunci când a fost scoasă din mare avea lipită de fruntea Sfântului, în locul unde astăzi se vede o rană, o scoică. După ce scoica a fost dezlipită de pe icoană, a început să curgă sânge. Scoica se păstrează într o cutiuță de argint, iar deasupra ei se află scrise în slavonește stihurile cântării „Cuvine-se cu adevărat”. Clopotnița se află în corpul de sud-est, în partea dreaptă a intrării. Înăuntrul mănăstirii se află cinci paraclise: al Sfinților Arhangheli (1667), al Maicii Domnului sau al Izvorului Tămăduirii (1840), al Sfântului Elefterie (1840), al Sfântului Ioan Botezătorul (1546) și al Sfintei Ana care se află în turn și a fost construit între 1546-1607. În afara mănăstirii se află Paraclisul Sfinților Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie și Orest (1785). Trapeza se află la primul etaj al corpului de sud-est și are deasupra intrării inscripția 1744. Schevofilachionul se află în turn și în el se păstrează vase, veșminte brodate, cruci, sculpturi și engolpioane. Biblioteca se află la parterul corpului de nord. Aici se păstrează 169 de codici (58 de pergament, 2 de mătase și 109 de hârtie), ce cuprind texte teologice, liturgice și muzicale. Mănăstirea are mai multe chilii, dintre care cele mai importante sunt cea a Sfinților Arhangheli, a Sfântului Prooroc Ilie, chilie istorică, cumpărată de domnitorul sârb Ioan Unglesi (1365-1371) și pe care a dăruit-o Mănăstirii Simonos Petras. La începutul secolului al XVIII-lea, a fost cumpărată de Mănăstirea Stavronichita. În Kapsala mănăstirea are 34 de colibe. Aproape de mănăstire se află Chilia Sfintei Cruci unde a trăit și unde este îngropat ieromonahul rus Tihon (1884-1968), starețul Părintelui Paisie Aghioritul.

Mănăstirea Sfântul Pavel

Mănăstirea Sfântul Pavel Închinătorului care vine să viziteze Mănăstirea Sfântul Pavel, de îndată ce trece cu vaporașul de Mănăstirea Dionisiu, i se deschide înaintea ochilor o priveliște minunată. O vale întinsă cu o ușoară înclinație, înconjurată în cele trei părți de coline stâncoase ca un amfitea­tru, este străjuită de piramida Athonului cu impresionantele cute ale stâncilor lui gri. În văgăunile Athonului zăpada rămâne până în iunie. Vegetația văii este densă și este formată din pini, platani, măslini, arbuști, orhidee. În partea de sus a văii domnește Mănăstirea Sfântul Pavel, zidită pe un platou de stâncă la o înălțime de 150 m de la nivelul mării. Mănăstirea se află la confluența a doi torenți, unul mai mic în partea stângă și celălalt mult mai mare, care coboară de pe povârnișurile Athonului. Puterea acestui torent mai mare o mărturisesc bolovanii uriași ce se văd de a lungul văii până la mare. Calamitatea din 1 septembrie 1820 a afectat mult mănăstirea provocându-i pagube mari, iar cea din 1911 a dezrădăcinat mai mult de 700 de măslini și a distrus câteva case și paraclise. Din vechea arsana se păstrează turnul de lângă mare, care la început se afla exact pe malul mării. Urcând spre mănăstire de la arsa­naua nouă (1882), închinătorul are posibilitatea, apucând pe cărare la stânga, să pășească pe urme împărătești. În 1470 Maro, fiica domnitorului Serbiei, Gheorghie Brancovici, soția sultanului Murat al II-lea și mama vitregă a lui Mahomet al II-lea Cuceritorul, a coborât împreună cu suita ei la portul mănăstirii aducând cu ea Darurile Magilor. A început să urce, dorind să le depună în mănăstirea pe care tatăl ei în repetate rânduri o ajutase prin binefacerile lui. Cam la jumătatea distanței dintre port și mănăstire, împărăteasa a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i: „Maro, Maro, să nu mergi mai departe, căci în mănăstire locuiesc monahi, iar tu ești femeie. Aici stăpânesc eu”. Și îndată i-a apărut înainte Maica Domnului, care i-a interzis să continue drumul și i-a poruncit să se întoarcă la port. Atunci Maro a invocat vrednicia sa împărătească, însă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a răspuns că numai ea este împărăteasa acestui loc. Împărăteasa a dat Darurile bătrânilor mănăstirii, care veniseră în întâmpinarea ei. Pe locul arătării Maicii Domnului s-a zidit un loc de închi­nare numit „Proschinitarul lui Maro”. Construcția a fost luată de ape în 1911, dar ea a fost zidită din nou, folosindu-se material din prima zidire. Văzută de departe, Mănăstirea Sfântul Pavel pare mult mai mare decât este ea în realitate. La aceasta contribuie numeroasele clădiri care se întind pe terasele dinspre sud. Aripa de nord (secolul al XV-lea) care cuprinde și turnul impunător (prima jumătate a secolului al XVI-lea) este partea cea mai veche a mănăstirii. Până la începutul secolului al XIX-lea mănăstirea nu se întinsese prea mult. Înfățișarea actuală a mănăstirii este rezultatul înnoirilor și adăugirilor care s-au făcut de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Forma mănăstirii este cea a unui pentagon neregulat. Arhitectura s-a adaptat și ea la relieful neregulat. În partea de răsărit se află numai zidul cu turnul de apărare, în timp ce marea parte a clădirilor se află în partea de apus. Balcoanele din colțul de nord-vest sunt specifice arhitecturii athonite, în timp ce înfățișarea ansam­blului mănăstiresc poartă pecetea stilului neo-clasic. Istoricul Mănăstirii Sfântului Pavel este impresionant datorită repetatelor ei întemeieri, afierosiri și multelor ei denumiri. Potrivit tradiției, care este consemnată în lucrarea monahului lavriot Dimitrie Alexandreos (1080), în locul Mănăstirii de astăzi a Sfântului Pavel se afla în antichitate templul lui Apollon, pe rui­nele căruia un oarecare monah Ștefan a zidit în 337 o mică mănăstire închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului. De asemenea, se menționează anul 830 ca an al reîntemeierii mănăstirii pe ruinele micii mănăstiri închinată Maicii Domnului. Ctitorul ei este un oarecare Pavel, care în mod greșit este identificat cu Sfântul Pavel Xiropotamineanul, care și el a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Gheorghie. În anul 987 mănăstirea s-a extins și a fost împodobită cu mozaicuri. Pe atunci mănăstirea era cunoscută sub numele de Xiropotamu, în timp ce Mănăstirea Xiropotamu de astăzi era cunoscută sub numele de Mănăstirea Sfântului Nichifor. Denumirea de „Mănăstirea Sfântului Pavel” apare pentru prima dată în 1071 într-un act întocmit în urma unei neînțelegeri dintre două chilii în privința hotarului, act semnat de monahul Mihail „de la Mănăstirea lui Kir Pavel”. În perioada 1303-1309 mănăstirea a fost distrusă complet de incursiunile repetate ale piraților catalani, ajungând să fie denumită Chilia Mănăstirii Xiropotamu. În documentul Protosului Sfântului Munte (1316) egumenul mănăstirii semnează al 39-lea, iar în al Treilea Tipic al Sfântului Munte (1394) mănăstirea deține locul al 18-lea între cele 25 de mănăstiri. În anul 1365 „Mănăstirea Sfântului Pavel” este dată de către Mănăstirea Xiropotamu monahilor sârbi, Gherasim Radonia și Antonie Pagari, care au refăcut-o. Astfel­ mănăstirea a fost așezată în rândul mănăstirilor mari din Sfântul Munte. În această cedare un rol important l-a jucat prezența cneazului Ștefan Dușan în Sfântul Munte. Sigiliul Patriarhului Matei (1404), care a pus capăt neînțelegerii cu Mănăstirea vecină Dionisiu în privința hotarului, o menționează ca „veche”. Prezența sârbilor a fost puternică până în secolul al XX-lea. Mari binefăcători ai mănăstirii au fost Ioan al VII-lea Paleologul, în vremea când era stăpânitor al Tesalonicului, domnitorul sârb Gheorghie Brancovici, care a construit o biserică nouă și mai mare închinată Sfântului Gheorghie, Lazăr, fratele lui (1416) și Ioan al VIII-lea Paleologul (1437). În acea vreme mănăstirea a dobândit o parte din pădurile Mănăstirii părăsite a Amalfinilor, ce se află în partea de răsărit a Athonului. Încă de atunci există chilii ce aparțin mănăstirii în locul sihăstresc care astăzi se numește Schitul Lacu. De asemenea binefăcători ai mănăstirii s-au arătat și domnitorii Țărilor Române, printre care au fost Sfântul Ștefan cel Mare, ctitorul turnului (1522), Sfântul Neagoe Basarab, Sfântul Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea a fost ajutată apoi și de țarii ruși: Ivan cel Groaznic, Alexei Mihailovici, Petru cel Mare și țarina Elisabeta Petrovna. Mănăstirea a suferit repetate distrugeri, incendii și inundații. În marele incendiu din 1902 a ars o mare parte din aripa de sud-vest, care tocmai în 1895 fusese refăcută complet. Cutremurul din 1905 a pricinuit de asemenea mari pagube mănăstirii. După calamitatea din 1911 mănăstirea a fost refăcută aproape din temelie. În anul 1839 mănăstirea a devenit chinovie, fapt întărit de sigiliul Patriarhului Grigorie al VI-lea (1840), avându-l ca egumen pe arhimandritul Ștefan. Pe moșia mănăstirii, într-o peșteră, a pustnicit Cuviosul Eftimie cel Nou (823-898), care a ctitorit apoi Mănăstirea Peristeron de lângă Tesalonic. La Chilia Maicii Domnului de lângă hotarul cu Mănăstirea Dionisiu a pustnicit Cuviosul Dometie (secolul al XIV-lea) cu care se sfătuia Sfântul Dionisie în privința vedeniei care l-a condus la întemeierea Mănăstirii vecine Dionisiu. În afară de Sfântul Pavel Xiropotamineanul și de o serie de egumeni luminați, care pot fi considerați ctitori ai mănăstirii (Antim, Sofronie), s-au stabilit aici o vreme Cuvioșii Mucenici Pahomie și Constantin cel din agareni, kavsocaliviții; ieromonahul Simeon (1829-1905) care a fost ales egumen al Mănăstirii Grigoriu. Viețuitor al mănăstirii a fost și ierodiaconul Cosma Vlahul (†1930), scriitorul lucrării „Pe­ninsula Sfântului Munte Athos” (1903). Într-o chilie sihăstrească a mănăstirii, lângă mare, a pustnicit pentru o vreme arhimandritul Sofronie Saharov. Vistieria neprețuită a mănăstirii o constituie Darurile Magilor (aur împletit ca o dantelă, tămâie și smirnă în formă sferică), care sunt păstrate în cutii de argint, precum și o bucată din lemnul Cinstitei Cruci cu găuri de la cuiele cu care a fost răstignit Domnul. Se spune că este darul țarului Petru al Bulgariei făcut Sfântului Pavel, care a dat o parte Mănăstirii Xiropotamu, iar cealaltă Mănăstirii Sfântului Pavel. Aici se păstrează Capetele (complete sau bucăți) Sfinților: Antim al Nicomidiei, Nimfodora Mucenița, Damian Doctorul cel fără de Argint, Agata Mucenița, Ipa­tie Episcopul Gangrei, Vasilie Episcopul insulei Paros, Fevronia și Panteleimon. Se mai găsesc aici părți din Moaștele Sfinților: Maxim Mărturisitorul, Grigorie Teologul, Haralambie, Mihail Episcopul Sinadelor, Calinic Mucenicul, Kiriaki, Mitrodora Mucenița, Teona Episcopul Tesalonicului, Trifon, Mamant, Evdochim Vatopedinul. Intrarea în mănăstire se află în partea de sud-est. Deasupra ei se află reprezentată Întâmpinarea Domnului, iar de-a dreapta și de-a stânga se află Sfântul Pavel și Sfântul Gheor­ghie. Curtea este mică și de aceea nu are agheasmatar. În partea dreaptă se află turnul cu șase nivele al clopotniței (1819). Primul Katholikon datează de la începutul secolului al XI-lea și a fost închinat Maicii Domnului. Al doilea a fost zidit în 1447 cu cheltuiala domnitorului Serbiei Gheorghie Brancovici și a fost închinat Sfântului Gheorghie. Cel de astăzi este închinat Întâmpinării Domnului. A fost început în 1816 de către egumenul Antim, piatra de temelie fiind pusă de Patriarhul Grigorie al V-lea. Lucrările au încetat în perioada 1821-1830. Ele au reînceput în 1839 și au fost terminate în 1844 în timpul egumeniei arhimandritului Sofronie. Biserica urmează stilul Bisericii Marii Lavre. Are două turle centrale mari și șapte mai mici. În interiorul nepictat, 14 coloane cu capiteluri făcute la Triest sprijină arcadele și semicupolele. Pronaosul este despărțit de naos printr-o poartă de marmură cu un fronton triunghiular care ne aduce aminte de cadrele arhitectonice de la unele icoane sau picturi murale. De-a dreapta și de-a stânga ei se află două proschinitare de marmură împodobite în stil baroc. Aceste două proschinitare, precum și celelalte două de lângă catapeteasmă sunt opera sculptorului Ioan Liritis din insula Tinos (1901). În dreapta și în stânga pronaosului se află Paraclisele Sfântului Pavel Xiropotamineanul și Sfântului Gheorghie, ambele incluse în corpul Katholikonului. Policandrul central și horóul au fost făcute la Dresda în 1669, iar cele șase sfetnice mari au fost făcute la Veneția în 1822. Catapeteasma este confecționată din marmură de culoare gri-verzuie, iar icoanele din ea sunt făcute de pictorul Hristodulos Matei din Nausa (1900). În strana din dreapta din fața catapetesmei se află Icoana Maicii Domnului numită „Mirovlitissa” (Izvorâtoarea de mir), iar în cea din stânga se află Icoana Sfântului Gheorghie. Deosebit de valoroasă este Icoana Maicii Domnului numită „Oglinda”, care, potrivit tradiției, a aparținut împărătesei Teodora, soția împăratului Teofil (829-842), luptătorul împotriva Sfintelor Icoane și care după toate probabilitățile a fost adusă în mănăstire de către Sfântul Pavel. Denumirea ei provine de la faptul că împărăteasa avea această icoană în spatele oglinzii din camera ei, ca să se închine la ea în ascuns. O altă icoană importantă este cea a Maicii Domnului „Odighitria”, care are pictată pe spatele ei Răstignirea și care este opera unei școli de pictură din Constantinopol (secolul al XIV-lea). Ea se mai numește și „Antifonitria Lacului”, pentru că provine de la vechea Mănăstire Officiara, care se afla în locul Schitului Lacu de astăzi. Interesantă este istoria unei mici Icoane (6×4 cm) a Maicii Domnului, care a fost găsită la 26 decembrie 1918 în Franța de către un grec care fu­sese trimis acolo într-un lagăr de muncă forțată. Într-o noapte vede în vis un Sfânt care îi spune unde să sape și îi poruncește să dea icoana pe care o va găsi Mănăstirii Sfântului Pavel, căreia îi aparține. În mănăstire se află șapte paraclise. În turn se află Paraclisul Sfântului Nectarie, iar în diferite locuri ale mănăstirii se află Paraclisele Sfântului Antim, Sfântului Gherasim, Sfântului Nicolae, Sfântului Grigorie de Nazians, a Sfinților Brâncoveni. O importanță deosebită are Paraclisul Sfântului Gheorghie, una dintre primele construcții ale mănăstirii. Se află la ultimul etaj al aripii de nord. Ca să ajungi acolo trebuie să urci 96 de trepte. Pronaosul și naosul cuprind picturi excelente ale Școlii Cretane (1554), iar pardoseala păstrează valoroase mozaicuri de marmură. Se pare că deasupra acestui paraclis a fost un altul, din care se păstrează numai absida Altarului ce se vede sub acoperiș. Trapeza se află la parterul aripii de sud, exact vizavi de Katholikon, și se termină cu o absidă. Inscripția de deasupra ușii de la intrare menționează că ea a fost renovată în 1820. A fost distrusă de incendiul din 1902, și rezidită pe același loc. Este luminoasă și plăcută. Coloanele sunt din fier, iar pardoseala și mesele sunt din marmură. Arhondaricul se află deasupra trapezei. În sala de primire se află fotografii ale egumenilor de dinainte. Diferite apoftegme și sfaturi patristice împodobesc pereții holurilor, dintre care atrage atenția următoarea: „Dacă mori înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”. Turnul de apărare a fost zidit de către domnitorul Țării Românești Sfântul Neagoe Basarab și de către fiul său Teodosie (1522) pe temelia vechiului turn zidit de sârbii care au reînnoit mănăstirea (1365). El a fost terminat de voievodul Petru Rareș (1527). Turnul este contemporan și înrudit cu turnul Mănăstirii Dionisiu. Biblioteca se află la etajul doi al aripii de sud-vest. Aici se păstrează în jur de 500 de manuscrise, dintre care cel mai vechi este un pergament din secolul al IX-lea sau al X-lea, și 18.000 de cărți. Un obiect de mare valoare al mănăs­tirii este un diptic de lemn (30×21 cm) cu 26 de miniaturi pe membrană (Cele 12 Praznice Împărătești, Evangheliștii și alți Sfinți) împodobite cu mărgăritare. Este o lucrare înrudită cu Dipticul lui Milutin. În afara mănăstirii, pe una din terasele din partea sudică se află biserica cimitirului închinată Tuturor Sfinților (1795). Pe terasa de deasupra mănăstirii se află vechea biserică a cimitirului, care astăzi funcționează ca Paraclisul Sfântului Dimitrie. Puțin mai departe se află Paraclisul Sfântului Trifon. În partea de nord se află Paraclisul Sfântului Nectarie, zidit în clădirea care în vechime funcționa ca spital de leproși. Ultimul bolnav a murit acolo de tuberculoză în 1945. În partea de nord-vest se află Chi­lia Maicii Domnului și cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Cele șase sihăstrii ale mănăstirii (Sfânta Treime, Daniil, Da­maschin, Iosif, Zarcadi și Hairi) se află între mănăstire și Schitul Nou. În Chilia Sfânta Treime, de curând renovată și pe jumătate băgată într-o peșteră, care se află lângă arsanaua mănăstirii, înspre Schitul Nou, a pus­t­nicit vreme de cinci ani ieromonahul Sofronie Saharov (1896-1993), ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și primul său biograf. Apoi a plecat în Anglia unde a întemeiat Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex. Mănăstirea are două schituri cu viață idioritmică: Schitul Nou (Nea Skiti) și Schitul Sfântul Dimitrie (Schitul Lacu), trei chilii în Karyes: a Sfântului Andrei, a Sfinților Teodori și a Întâmpinării Domnului. Deasupra mănăstirii, lângă drumul ce urcă spre Schitul Lacu și Karyes se află peștera Sfântului Pavel. Mănăstirea are mai multe metoace în Grecia, iar în România a avut metocul Todireni.

Mănăstirea Simonos Petras

Mănăstirea Simonos Petras Mănăstirea Simonos Petras este construită pe o stâncă, la 300 m deasupra mării, și se înalță spre cer ca un cuib de vultur. Se află pe partea sud-vestică a Muntelui și se vede de departe, prici­nuind uimire tuturor celor ce o privesc, datorită arhitecturii ei îndrăznețe. Mănăstirea are șapte nivele locuibile și încă alte trei la temelia ei. Se sprijină pe ziduri ancorate în stâncă, care au grosimea mai mare de 2,5 m. Mănăstirea este construită din trei turnuri alăturate. Turnul din stânga, situat în partea de sud-vest și având patru rânduri de balcoane, este ieșit mai mult în afară. Cel din centru, cu șapte rânduri de balcoane, care este cel mai vechi și constituie o parte din vechea mănăstire (sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea), este mai puțin ieșit, iar cel din dreapta, dinspre răsărit, încă și mai puțin. Cele două turnuri au fost ridicate mai târziu: cel din sud-vest este construit între 1862-1864, iar cel din est între 1897-1902. În partea dreaptă a turnului de est se află apeductul care se întinde ca un voal de mireasă. A fost construit în perioada post-bizantină (secolul al XIV-lea) și se păstrează într-o stare foarte bună. La malul mării, în mijlocul văii care coboară de la stânca mănăstirii, se află arsanaua, iar în stânga ei, mai sus pe coastă, se află Katisma Sfântului Ioan Teologul, care are picturi din 1702. Turnul arsanalei a fost construit în 1567 și constituie una din cele mai valoroase dovezi arheologice ale secolului al XVI-lea din Sfântul Munte. Mai sus de mănăstire, pe coasta muntelui ce închide valea, se află Katisma Sfântului Simon, iar mai jos de ea se află peștera în care s-a nevoit Sfântul Simon. Întemeierea mănăstirii este legată de vedenia pe care Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir (†1257), care se nevoia într-o peșteră din apropiere, a avut-o în ajunul Nașterii Domnului. În Viața Sfântului se spune că meșterii pe care Sfântul i-a chemat să construiască mănăstirea, la început au refuzat să se apuce de lucru. Au acceptat numai după ce au văzut minunea săvârșită cu ucenicul Sfântului care, căzând în prăpastie în vreme ce îi servea cu vin, s-a arătat din nou sănătos și nevătămat, cu cana plină de vin în mână. În documentele din 1057 și 1169 există referiri la o „Mănăstire a lui Simon”, însă este vorba de o altă mănăstire dintr-un loc necunoscut, de vreme ce în Viața Sfântului nu se spune că ar fi existat mai înainte o altă mănăstire în acea latură. Cuviosul Simon a numit mănăstirea „Noul Betleem”, denumire care nu a dăinuit, ci, potrivit obișnuitei practici athonite, aceasta a primit numele ctitorului ei. Prima extindere a mănăstirii se datorează domnitorului sârb Ioan Uglesi care în 1368, prin hrisovul său ctitori­cesc, a înzestrat mănăstirea cu danii și metoace. În al Treilea Tipic al Sfântului Munte (1394) Simonos Petras deținea locul al 23-lea între cele 25 de mănăstiri de atunci. În 1452 și 1471-1472 este Protos al Sfântului Munte un monah simonopetrit. Isaia de la Hilandar spunea în anul 1489 că mănăstirea avea 40 de monahi și era bulgărească. Însă existau și greci în ea, căci diferiți egumeni ai ei (1494, 1518, 1527, 1528) semnau în grecește. În 1580 mănăstirea a fost distrusă în întregime de un incendiu. Pentru a putea face față cheltuielilor de reconstrucție, egumenul Evghenie a mers în Țara Românească (1587-1592), unde în București, exista metocul „Sfântul Nicolae”. Acest metoc, la început darul unui funcționar înalt al Domnitorului, a fost lărgit și înfrumusețat de însuși domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601). În 1622 a izbucnit un nou incendiu în mănăstire, fără însă a o distruge în întregime. Noul Katholikon a fost sfințit în 1633. În 1762 a venit în mănăstire Sfântul Paisie Velicikovski cu obștea sa, dar nu a putut sta mult aici datorită marilor ei datorii. Mănăstirea a fost părăsită până în 1765, când a început să funcționeze din nou datorită ieromonahului Ioasaf din Mitilini, care, cu banii adunați din colectele făcute, a reușit să răscumpere metoacele mănăstirii și Sfintele Moaște ale Sfintei Maria Magdalena, pe care le furaseră pirații barberini cu 25 de ani mai înainte. În anul 1801 mănăstirea a devenit cenobitică prin sigiliul Patriarhului Calinic al V-lea. În 1891 focul care a pornit de la brutărie a prefăcut în cenușă corpul de est al mănăstirii. A ars atunci Katholikonul cu toate icoanele, vasele și veșmintele. Policandrele și sfeșnicele s-au topit. A ars de asemenea și biblioteca care se afla deasupra pridvorului. Au fost mistuite de flăcări 250 de manuscrise și toate cărțile. Mănăstirea a fost apoi refăcută cu banii adunați din Rusia de către egumenul mănăstirii, Neofit. Sfântul Ioan de Kronstadt a dăruit 300 de ruble. Toate veniturile adunate de starețul Neofit din Rusia au fost puse pe seama minunilor săvârșite de Moaștele Sfintei Maria Magdalena, pe care starețul le avea cu el. De atunci Sfânta este cinstită ca ctitor al mănăstirii împreună cu Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir. După o perioadă de înflorire, mănăstirea a decăzut, iar în 1974 s-a stabilit o obște de călugări de la Meteora, condusă de egumenul Emilian, originar din Simandra – Asia Mică. În mănăstire au trăit pentru o vreme diaconul Iacov și monahul Dionisie, ucenicii Sfântului Noului Mucenic Iacov (†1520 în Didimotiko), precum și Sfântul Noul Mucenic Acachie de la Schitul Mănăstirii Iviron (†1815, în Constantinopol). Ocrotitoarea mănăstirii este Sfânta Maria Magdalena, ale cărei Moaște le adăpostește. Aici se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, precum și cinstitele Moaște ale Sfinților Dionisie din Zachintos, Nectarie, ale celor 20.000 de Mucenici din Nicomidia, Haralambie, Elefterie, Trifon, Chiric, Serghie, Mo­dest, Parascheva, Cosma și Damian. Intrarea în mănăstire este în colțul de nord-est. Coridorul este cel mai mare și cel mai impresionant din tot Sfântul Munte. Este pardosit cu piatră și cu trepte late pentru a înlesni urcarea catârilor și aparține corpului de nord ce se păstrează din perioada bizantină. El duce la curtea mică și pardosită cu plăci de piatră, unde se află Katholikonul, trapeza și brutăria. Nu există agheasmatar și nici turn de apărare, deoarece mănăstirea însăși este un turn. Clopotnița se află în colțul de sud-vest al Katholikonului. Biserica este construită în stil athonit. În corpurile mănăstirii se află mai multe paraclise, dintre care cele mai importante sunt cel al Sfintei Maria Magdalena și cel al Sfântului Haralambie. Trapeza este la al doilea etaj al corpului din mijloc, iar biblioteca nouă, în corpul de est. Lângă bibliotecă se află schevofilachionul și iconofilachionul. Aici sunt două Sfinte Uși din perioada 1370-1390, iar dintre icoane, deosebit de importante sunt: Icoana Maicii Domnului „Nădejdea celor deznădăjduiți” (sfârșitul secolului al XV-lea), Icoana Sfintei Ecaterina (a doua jumătate a secolului al XV-lea) și altele. Din cauza repetatelor incendii mănăstirea este lipsită de obiecte de valoare. Mănăstirea are câteva chilii și katisme, precum și metoace în diferite locuri ale Greciei.

Mănăstirea Filoteu

Mănăstirea Filoteu Mănăstirea Filoteu este zidită pe un platou, la altitudinea de 330 m, de partea dreaptă a râului Milopotamos. Mănăstirea a suferit și ea din pricina năvălirii piraților și a incendiilor. Lipsa turnului de apărare se datorează incendiului din 1871, care l-a distrus. Potrivit tradiției, pe locul mănăstirii se afla un templu păgân al lui Asclipie, în locul căruia Marele Constantin a zidit aici o episcopie. În memorandumul întocmit în timpul împăratului Vasilie al II-lea Macedon (867-886) se arată că un oarecare monah Xenofont a venit din insula Thasos și s-a stabilit în părțile Mănăstirii Filoteu. Codicele Marii Lavre (992) menționează Mănăstirea Fteris sau Filoteu. În Actul Protosului (1015) există semnătura lui „Gheorghie, monahul și egumenul (Mănăstirii) Filoteu”. Atestat documentar, ctitorul mănăstirii este considerat Cuviosul Filoteos, pus­tnic contemporan cu Sfântul Atanasie Athonitul. Părerea aceasta este adeverită de scrisoarea pe care a scris-o (1016) egumenul mănăstirii, Gheorghie. De asemenea ctitori ai mănăstirii sunt considerați și monahii Arsenie și Dionisie, care au trăit prin anii 1046. În Tipicul Monomahului (1045) mănăstirea este menționată ca „Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu sau a lui Filoteu” și deținea locul al 19-lea în ierarhia mănăstirilor athonite. Hrisovul lui Andronic al II-lea Paleologul (1284) l-a rânduit egumen al mănăstirii pe Macarie, duhovnicul curții imperiale, și a însoțit această numire cu o danie generoasă în bani și în Sfinte Moaște. În secolul următor cneazul Ștefan Dușan (1346) a încurajat printr-un hrisov venirea aici în număr mare a monahilor sârbi­ și mai târziu a celor bulgari, care au schimbat rânduiala mănăstirii, făcând-o idioritmică. Într-un document al Sinaxei Mănăstirii din 1483, egumenul ei semna în slavonă. În 1394 mănăstirea deținea locul al 13-lea în ierarhia mănăstirilor athonite. După 1480 mănăstirea este părăsită. Pentru a-și putea plăti datoriile, mănăstirea este nevoită să vândă în 1533 Katisma lui Stavronichita, care după aceea a devenit mănăstire. Din 1574 Mănăstirea Filoteu deține locul al 12-lea între mănăstirile athonite. Reconstruirea Katholikonului, care s-a dă-râmat în 1746, s-a putut înfăptui datorită daniilor domnitorilor Țării Românești Grigorie al II-lea Ghica și Constan­tin Mavrocordat. Starea mănăs­tirii s-a înrăutățit foarte mult după incendiul din 1871. Mănăstirea s-a refăcut și abia în 1973 a devenit chinovială prin sigiliul Patriarhului ecumenic Dimitrie I. Potrivit manuscrisului care există în biblioteca mănăstirii, egumen al ei, după 1375, a fost ieromonahul Teodosie, care a fost robit de pirați în timp ce pescuia. A fost vândut în Prusa, iar după ce s-a răscumpărat, a devenit egumenul unei mănăstiri din Constantinopol, iar mai târziu mitropolit de Trapezunda în timpul lui Alexie Comneanul. În timpul egumeniei sale, la Filoteu a fost tuns monah fratele său, Dionisie, care mai apoi l-a convins pe Alexie Comneanul să ajute la întemeierea Mănăstirii Dionisiu. În mănăstire a trăit Sfântul Simeon cel desculț, care a purtat toată viața un singur hiton, Sfântul Dometie, Cuviosul Mucenic Damian din Agrafa (†1515) și Sfântul Cosma Etolianul. În Mănăstirea Filoteu se păstrează o părticică din lemnul Sfintei Cruci, darul lui Ștefan Dușan (1347), mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, părți din Sfintele Moaște ale Sfinților: Isidor Pelusiotul, Haralambie, Paraschevi, Panteleimon și Marina. În Mănăstirea de maici a Sfinților Arhangheli din Insula Thasos, povățuită duhovnicește de Mănăstirea Filoteu, se află o parte dintr-un Cui de la Răstignirea Domnului, dăruit de împăratul Nichifor Votaniatis. Intrarea în mănăstire se află în partea de răsărit. Deasupra intrării se află Paraclisul celor Cinci Sfinți Mucenici (Avxentie, Evstratie, Mardarie, Evghenie și Orest).­ Curtea este destul de largă, iar în centrul ei se află Katholikonul. El a fost zidit în 1746 pe temeliile vechii biserici, construită în prima jumătate a secolului al XVI-lea și care avea formă de bazilică. Este închinat Bunei Vestiri a Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. În partea de nord a pridvorului se află Paraclisul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, iar în partea de sud este Paraclisul închinat Soborului Sfinților Arhangheli. În naosul pictat de frații Constantin și Atanasie din Karița se află renumita Icoană a Maicii Domnului „Dulcea Sărutare”, care are reprezentată pe spatele ei Răstignirea. Potrivit tradiției, icoana a fost aruncată în mare de către Victoria, soția patricianului Simeon din Constantinopol, pentru a scăpa de profanarea iconomahilor (726-840). Plutind dreaptă pe ape și înconjurată fiind de un nor luminos, icoana a ajuns la mal în dreptul arsanalei mănăstirii și îndată a izvorât apă dulce, acolo unde astăzi se află agheasma. O altă icoană importantă este cea a Maicii Domnului „Gherontissa”, care de asemenea a ajuns la mănăstire în chip minunat. Catapeteasma provine de la Katholikonul vechi. Pe peretele de miazăzi se află Icoana Sfântului Cosma Etolianul. În clopotniță, care este inclusă în pridvor, se află Paraclisul Sfintei Marina. În corpurile mănăstirii se află Paraclisele Sfântului Ioan Gură de Aur și al Sfântului Nicolae. În afara mănăstirii se află Paraclisul Sfinților Trei Ierarhi, Paraclisul Sfântului Trifon și Paraclisul Nașterii Maicii Domnului, precum și biserica cimitirului. Trapeza se află la primul etaj al corpului de apus, exact vizavi de intrarea în Katholikon. Are picturi foarte frumoase, caracteristice Școlii Cretane. O inscripție menționează că ea a fost reînnoită în 1540 prin ajutorul regelui Kahetiei (Georgiei), Leontie, și al fiului său Alexandru. Între Katholikon și trapeză se află agheasmatarul. Biblioteca se află la primul etaj al noii clădiri din partea de nord. Ea cuprinde 370 de manuscrise, dintre care 47 sunt pe pergament. Iar dintre acestea cel mai vechi este din secolul al VIII-lea. Deosebit de important este un Tetraevangheliar cu icoane, unul dintre cele mai vechi care se păstrează în Sfântul Munte, în care Sfântul Evanghelist Marcu este reprezentat ca filosof. Mănăstirea are șase chilii, cea din Karyes fiind închinată Sfântului Cosma Etolianul. Metoace ale mănăstirii se află în insula Thasos, în Halkidiki, în Adrianopole și în Tiflida (Georgia).