În lumea trecătoare nu există perfecțiune

E vorbă goală că, Nae Ionescu n-a scris.
În realitate, a scris mult și chiar filosofie, fiindcă despre orice scria el era filosofie (…). Făcea impresia de forță liniştită şi plină de resurse (…). Niciodată, dar niciodată Nae Ionescu nu era intimidat sau pus în încurcătură, era linistit și sigur, cu ceva fluid, ca omul care-și cunoştea resursele și puterea de replică (din acest p.d.v. îl întrece și pe Iorga).

Cunoscut şi apreciat de contemporanii săi datorită profunzimii, originalității și frumuseţii eseurilor sale răspîndite generos prin revistele vremii (1), dintre toți discipolii, şi mai ales prietenii lui Nae Ionescu, – pentru că pe măsura trecerii vremii, cei care-i fuseseră studenți şi-i rămîneau în preajmă, deveneau, cumva de la sine, prieteni ai fostului lor maestru -, lui Vasile Băncilă i-a revenit onoarea să apară în primul volum (1941) din operele filosofice ale lui Nae Ionescu, ca autor al introducerii. «De mult te socot ca unul dintre cei doi-trei străluciți eseişti ai noştri», îi scria în 1934 Lucian Blaga (1895-1961) lui Vasile Băncilă (1897-1979).

Încercând o portretizare a lui Nae Ionescu, portret cu atît mai greu de realizat cu cât în jurul acestuia stăruia, observă Băncilă, «un halou de mister şi de excelare ca exemplar uman» (2), el îi evidențiază marea inteligență «care în viață i s-a apreciat cel mai mult», precum şi «puternicul sentiment al eului propriu, a cărui tărie era însă interiorizată la maximum şi cel mai adesea învăluită în fluidități domoale şi într-o surdină sau transfigurare care uneori mergea pînă la umilință crestină. (v. Vasile Băncilă, Nae Ionescu, în vol. Nae Ionescu. Logică. 1929-1930, ediţia I-a 1941, ed. IIa, Ed. Humanitas, 1993, p 13). Conștient că în timp «era dată ecuația şi drama luptei de mântuire a omului» (Ibid.), Nae Ionescu mai ştia că dincolo de timpul organic (condiția realizării vieţii), există o perfecțiune atemporală, cu esenţele și voinţele ei, cum scria Vasile Băncilă, «statică și veșnică, în aceeași măsură în care e și vie. Ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare creştină și cu multă precizie creștinortodoxă»(Ibid.). Trăirea și înțelegerea valorilor metafizice ale existenţei la Nae lonescu erau cu atît mai remarcabile cu cît spiritul vremii, încă de pe atunci, tindea către excluderea oricărui transcendent odată cu dezvoltarea științei și tehnicii, precumpănitoare devenind fuga de realitate şi de sinele propriu, refugiul în lumea simţurilor, în relativ și în iluzia că omul își ajunge lui însuși; sau, pe tărimul culturii, în intelectualismul ușor şi în estetism, ori în metafizici compensatorii, numite de Băncilă «surogate de metafizici», precum absolutul artei şi comentariile în marginea științei, făcute de pe poziţiile raționalismului pozitivist proclamînd în cunoaştere suveranitatea subiect-obiect (3).
Pe undeva pe urmele lui Platon, pentru Nae lonescu cercetarea metafizică a realităţii nu însemna sărăcirea ei. Din contră, era o potenţare a realități prin cunoaşterea ei înțelegătoare, ceea ce situa adevărata cunoaştere metafizică în domeniul «trăirii».
Există în realitate «forme fixe, identice cu ele însele», spunea Nae Ionescu la cursul de metafizică din 1928-1929. Dar identitatea lor nu provine din formele de organizare ale minţii omeneşti, ci ele sunt ale realității însăși, sunt esenţa realității, principiu structural al ei, de natură spirituală. Prin înțelegerea organică a realității se poate ajunge la o valorificare statică a universului, nu dinamică, așa cum era ea concepută de Aristotel. Printr-o atare concepţie metafizică asupra realității, Nae Ionescu putea afirma -cu deplină îndreptățirecă introducerea unui dinamism în formula de organizare a realității devine de prisos. Esenţele se arată a fi supuse principiului identității, fără ca prin aceasta să fie, în vreun fel, materiale, sau simple funcţii ale intelectului nostru, fără să fie construcții artificiale, ci realităţi.
Nimeni nu a simţit mai puternic decît Nae lonescu devenirea continuă şi faptul că în lumea cea trecătoare nu există perfecțiune, că «fixitatea e artificializare, e moarte (…). Dar dincolo, în lumea cea mai reală şi cea mai ideală totodată, perfecțiunea e maximum de trăire, e actul suprem», nota în introducerea sa, Vasile Băncilă. În istorie, mai consemna acesta, Nae Ionescu «a văzut mai ales comunitatea etnică, neamul. Şi în metafizică, mai ales pe Dumnezeu. Deci, în ceea ce a avut mai bun, profesorul Nae Ionescu a fost un servitor al nației și al Divinităţii. Poate fi un scop de viață mai înalt?» (bid.).
Politeismul, spunea Nae Ionescu la cursul de metafizică din 1936-1937, este tocmai formula de viață ilustrînd lipsa unei reduceri a diversităţii la unitate. Pentru că, aşa cum l-a făcut Dumnezeu pe om, «omul începe acolo unde începe unitatea lui, unde el își trăiește unitatea lui» (op. cit., p. 211). În jurul discursului asupra «unităţii», la ultima sa prelegere de metafizică ţinută în 1937, Nae Ionescu întreţese – în viziunea întregitoare a metafizicii fiinţei – acea fațetă a metafizicii pe care noi am numit-o «metafizica lui Ahile».
Dar, pentru că gîndirea lui Nae Ionescu era prin excelenţă vie, punîndu-și noi şi noi probleme, chiar la cea din urmă prelegere a ultimului său curs de metafizică, unde el dezvoltase arborescenta sa viziune asupra lumii, rămîn semnalate, ca probleme deschise unor meditații ulterioare, «nevoia de a realiza această unitate», alături de problema unităţii însăşi, privită la limita dintre domeniul realului şi domeniul
logicului, problemă pe care o evidenţiase chiar la începutul prelegerii (4). Adept al unei viziuni statice asupra existenței, parmenidian, fără doar și poate, în filosofia lui Nae Ionescu finala întrețesere a «metafizicii lui Ahile» în metafizica ființei este, pe cît de delicată, pe atît de subtil realizată, cu o fineţe de gîndire pe care numai Nae Ionescu era capabil să o etaleze în fața unor studenți. lată, în linii mari, cum decurge acest demers. Dumnezeu, ca limită a existenţei, este «ceva la limita existenţei şi ceva în care noi ne regăsim», este transcendenţă înțeleasă ca unitate. Cînd omul ajunge să se trăiască pe sine ca unitate, unitatea la care ajunge este atît de cuprinzătoare, încît prin trăirea ei, el trăieşte şi cunoaşte totodată unitatea lumii, sau lumea ca unitate, fără a înceta să fie element constitutiv al acestei unități. Omul poate realiza depăşirea propriilor margini, cum odinioară proclamase însuși divinul Platon, prin intermediul iubirii, singura care oferă omului şansa unei întregiri. Dar Nae Jonescu ştia bine că o astfel de fiinţă întregită nu este de sine stătătoare, şi de aceea lipsită de permanenţă.
Permanente sunt doar «momentele de dezechilibrare ale comunităţii din care omul
face parte». Şi asta, spunea Nae Ionescu, «nu este teorie, ci fapt istoric». (v. Nae lonescu, Tratat de metafizică, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 173). Comunitățile umane care sunt naţiile, sunt singurele care depăşesc individul și rămîn totodată «existențe permanente în veac». De aceea însăşi realitatea lui Dumnezeu, pentru fiecare om, capătă limitarea comunității din care el face parte: «Dacă Dumnezeu nu poate fi trăit decît într-o unitate, atunci comunitatea aceasta din care facem parte ne dă posibilitatea de a trăi şi de a comunia împreună, în Dumnezeu» (op. cit., p. 213). Termenul desemnînd omenirea întreagă este o pură abstracțiune, în timp ce comunitățile umane (numite fie popoare, naţiuni, sau cetăți) sunt, după Nae Ionescu, «fapte naturale». Aceasta face ca ele să fie, fiecare în parte, «un absolut necondiţionat de nimeni și de nimic, decît de legea lui lăuntrică» (op. cit., p. 214). De aceea omul ca element constitutiv al unității lumu nu se poate sustrage unității pe care o constituie însăşi neamul din care el face parte. Comunitatea de iubire devine astfel un instrument de cunoaștere, o cale către Dumnezeu. Pentru că, spre deosebire de cunoaşterea realității sensibile în care este suficientă conștiința individuală, «cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă decît pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire. Adevărul teologic fiind de natură sobornicească. Asta nu o înțeleg decît creștinii răsăriteni, ortodocșii»(5). Dar, pentru Nae Ionescu, iubirea creștină poate duce doar la adevărul creştin, la Adevăr, nu şi la mîntuire, cea din urmă nefiind numai cunoaștere. Mîntuirea este mai presus de toate un act de îndurare din partea lui Dumnezeu (Ibid).
Nae Ionescu le spunea studenților la ultima sa prelegere că «ortodoxia este credinţa într-un Dumnezeu real, viu, iar catolicismul este credinţa într-un Dumnezeu abstract». Ortodoxia, nu poate fi, ) asemenea catolicismului, «tranzacţională», tocmai pentru că Dumnezeu este ceva viu, este o prezenţă în inima creștinului ortodox (6). Din punct de vedere religios, formula catolică a creștinismului i se părea «hibridă», ca fiind compusă din creştinism plus ideea de stat roman. Ortodoxia este mai pură, «pentru că nu conţine elemente eterogene» (v. Nae Ionescu, Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr. p. 54). Într-un articol scris în 1937 el mai observa existența unui «fapt, istoriceşte exact, că] biserica romană nu a sprijinit niciodată şi nicăieri mișcările naţionale; nici în Italia unificării, a lui Cavour, nici în Germania
unificării, a lui Bismark (…); a sprijinit, în
schimb, țări în care principiul național nu
există deloc (Austria habsburgică) sau nu există decît în al doilea rînd» (7)
După Nae lonescu, staticismul ortodoxiei ar fi ilustrat în esenţa lui de purcederea Sîntului Duh numai de la Tatăl, iar «filiogue» pe care îl susțin catolicii, ar reprezenta mai mult decît un aspect doctrinal (8) ce deosebeşte catolicismul de ortodoxie. Purcederea de la Tatăl și Fiul, sesiza cu multă fineţe Nae Ionescu la cursul său de istoria metafizicii din 1930-1931, denotă o cu totul altă teorie a judecăți în logică: «tot dinamismul apusean nu este decît o altă formă a lui Filioque» (9).

Într-un articol pubicat în «Cuvîntul», Nae Ionescu observa că de la Renaștere încoace «omul a coborit din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzînd contactul cu Divinitatea, din care totuşi se împărtășește prin esența lui; -într-atât încît chiar pentru conștiințe religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecționare; uitîndu-se faptul elementar că, într-o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintîi nefiind decît ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu «(10). Omul de astăzi este, mai mult decît oricînd, omul tehnicii, «homo faber». De aceea, observa Nae Ionescu într-un alt articol din «Cuvîntul», el este împuţinat, este «mutilat în toate avînturile lui metafizice şi mistice»(11). Ducîndu-şi traiul de pe azi pe mîine în marile aglomerări urbane, avînd «reacţii de scatii domesticiţi», – cum scria Băncilă în prelungirea celor gîndite de Nae Ionescu -, orășenii au ajuns să deprecieze spaţiul, să îl perceapă ca finit. (v.Vasile Băncilă, «Știință şi spirit metafizic» (1935), în vol. Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, 1996, p. 99-117). AY |

În nevoia de a-l situa pe Nae Ionescu în cuprinsul peisajului cultural al României interbelice, Vasile Băncilă trece în revistă momentele de renaştere spirituală ale culturii române. Prima renaştere culturală, începută la sfîrşitul secolului XVIII (12) şi apoi continuată în secolele următoare, după Vasile Băncilă, ar fi durat pînă la sfîrşitul primului război mondial. Atunci «s-a lucrat în domeniul istoric, filologic şi folclonc», iar idealurile românilor au fost «independența și unirea națională», aşadar «scopuri organice pentru activitatea spirituală» (v. Vasile Băncilă, Teoreticism, în vol. Filosofia vîrstelor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 40)

După întregirea României ar fi urmat cea de-a doua renaștere, mult mai adîncă pentru că ea s-a conturat ca o renaștere în plan spiritual şi metafizic, într-o similară perioadă de primenire a spiritului culturii europene. A doua renaștere, consemnează Vasile Băncilă, a fost strălucit reprezentată «de Vasile Pârvan și de Nae Ionescu, dintre cei plecați, de Lucian Blaga și de Nichifor Crainic, dintre cei în viață».
În perioada interbelică nimănui, nici chiar celor situați pe poziții politice din cele mai diferite, nu i-ar fi trecut prin minte să-l excludă pe Nae Ionescu dintre vîrfurile spiritualităţii românești, cum s-a întîmplat în momentul în care, dincolo de granițele României, s-a decis decapitarea spirituală a ei. Ceea ce a însemnat înfiinţarea cenzurii, întemnițarea intelectualității româneşti(13), ruinarea învățămîntului şi confecționarea unei fanteziste istorii a poporului român, asortată cu o nouă prezentare aşa zis «științifică» a limbii române, cu arderea bibliotecilor pentru ca lucrările marilor istorici români, ale lingviştilor de seamă şi ale cartografilor români, precum şi creaţiile reprezentative ale culturii românești să dispară cu totul, sau să revină cu cît mai multă greutate în circuitul culturii (14). Sau cum se întîmplă azi, la un deceniu de la înlăturarea comunismului, printr-o nefericită continuare, pe diferite căi, a politicii culturale din perioada comunistă, detaşîndu-se în această rezistență la – schimbare aceiaşi satrapi bine îndoctrinaţi care continuă să-l «înfiereze» pe Nae lonescu şi care, încă din tinereţea lor, au promovat (prin toate mijloacele de care dispuneau) un nivel cît mai scăzut al culturii.
După războiul de reîntregire, începînd cu anul 1920 cînd a intrat ca asistent în Universitatea din București (15), -mai aflăm de la Vasile Băncilă -, «Nae Ionescu a lucrat direct, printr-un învățămînt oral , asupra conștiinței filosofice a tineretului(…), producînd o elită gînditoare care avea să se manifeste curînd în publicistică și în crearea de opere». Cunoscîndu-l bine pe Nae lonescu, Vasile Băncilă va consemna în plină perioadă comunistă, (desigur nu pentru publicare) cum profesorul «era devotat prietenilor și elevilor săi: lucra pentru ei și era plin de sugestii. De aceea a făcut şcoală, a creat curent, a creat dicipoli (şi din afara universității)» (v. Vasile Băncilă, Efemeride naeionesciene, în rev. Manuscripum, nr. 3-4 /1998, p. 193). De altfel, această nobilă trăsătură de caracter a fost și punctul de plecare al speculațiilor lui Mircea Eliade în jurul «socratismului» profesorului Nae Ionescu (16).
Discipolii săi erau tineri foarte dotați, nota Băncilă. Ar fi stat oare acești tineri pe lîngă Nae Ionescu timp de 10-15 ani dacă el n-ar fi fost o forță filosofică ce nu se epuiza? – se întreabă el, desigur în mod retoric, ştiind bine răspunsul: «de la Nae Ionescu aveau mereu de învăţat.» (Ibid.). «Iniţiat în misterele matematicii», Nae Ionescu era «mare profesor», consemnează, ca atiția altii, Vasile Băncilă, adăugînd imediat după aceea: «contrariul lui Blaga, pe care îl susțineau cărțile, ca şi pe Wundt» (Ibid.). Printre însemnările rămase în arhiva familiei Băncilă găsim şi o paralelă între cîțiva renumiţi profesori ai Universității bucureştene: «Nae Ionescu venea la cursun degajat, întotdeauna stătea pe scaun, vorbea liber şi sistematic, original». În contrast cu acesta, «Călinescu, intra în sală ca o primadonă tare pe vocea şi talentul ei, fără asistenţi. Vianu venea cu un stat major de asistenți şi vorbea doctorul şi îngrijit. Nae Jonescu venea totdeauna singur şi aproape cu miinile la spate, cu un fel de indiferență sau de calm, de firesc fastuos.» (Ibid.). Într-un scurt moment de optimism, datorat firii sale generoase, căci împrejurările istorice în care a trăit după repetatele mutilări ale României numai viziuni optimiste nu-i încurajau, Vasile Băncilă (18971979) aşterne pe hîrtie următoarele: «Istoria îi va face dreptate. Căci Nae Ionescu a fost una din cele mai mari inteligenţe românești, cea mai originală figură românească din istoria noastră contemporană».

În vremurile de efervescenţă spirituală ce au urmat întregirii ţării în hotarele ei fireşti, tînărul Mircea Eliade a nutrit și el convingerea după care «geniul se răzbună întotdeauna. Mai curînd ori mai tîrziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine».

NOTE ŞI COMENTARII MARGINALE

14. Despre Vasile Băncilă, Nicolae Bagdasar (1896-1971), în capitolul ce i l-a dedicat în Istoria Filosofiei Românești (1940), consemna că este «cel mai fecund» filosof al generaţiei sale. În scrisoarea pe care lon Chinezu (1894-1966) i-o trimite lui Blaga după ce Vasile Băncilă ținuse, pe 25 februarie 1936, o conferință la Cluj despre filosofia lui Blaga se pot citi cîteva impresii din care ne putem face o idee despre personalitatea filosofului Vasile Băncilă: «Alaltăieri Băncilă și-a rostit conferința despre tine la Cluj. L-ai auzit vreodată vorbind pe acest franciscan răsăritean? Lumea de-aici, care în general nu-l cunoștea (chiar unor prieteni degeaba le spuneam că Băncilă e una din cele mai subtile minţi ale țării) a rămas uluită -aș zice constermată. A fost o revelaţie, care a obligat la abolirea tuturor idealurilor curente de oratori la noi. Într-adevăr, Băncilă nu e năvalnic și încilcit ca lorga, nici nu cultivă perioadele ritmice și vaste, de tradiție maioresciană, ca Petrovici, și mai puțin încă patosul de goarnă al lui Goga. Băncilă nu e un «elocvent» în nici unul din aceste chipuri. Vorbele lui se înșiruie într-o învolburare nespus de blindă, ca niște valuri mărunte, multiplicate la infinit. O agitaţie ușoară însoțește această mătăsoasă tălăzuire din care, în cele din urmă, se încheagă priveliști de vaste întinderi și de măreţe perspective. Sunt încă robit de vraja cuvîntării lui, și acum, că a plecat, îi aud mereu vocea mică și intimă, şi simt în jurul „meu atmosfera de azur și de negrăit de dulce cuviință țărănească ce radiază din cuvintul și din Întreaga ființă a acestui poet și ginditor de o modestie atit de aristocratică încit nu mă mir că în biîlciul anilor din urmă a trecut aproape neobservat» (v. Ileana Băncilă, Notă asupra ediţiei, în vol. Vasile Băncilă, Lucian Blaga – energie românească, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, p. 14-15). 2. În constanta paralelă pe care, aproape involuntar, Vasile Băncilă o face între Nae ionescu și Lucian Blaga, cei doi mari filosofi pe care a știut ca nimeni altul să-l aprecieze, iată ce mai găsim în însemnările sale: «Nae lonescu nu era omul care să trăiască în singurătate și tăcere (contrar lui Blaga); viața socială de luptă și viata mondenă îl făceau creator, îl stimulau, Cită energie a cheltuit!» (v. Vasile Băncilă, Etemeride naeionesciene, în rev. Manuscripum, nr. 3-4 / 1998, p. 192.).

3. v. Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București, 1996, p. 103-109.

4. Observiînd aceste teme de gîndire semnalate de Nae lonescu la ultima sa prelegere de metafizică, într-o notă, d! Marin Diaconu consemnează părerea sa, după care «Nae fonescu ar fi dorit să mai ţină o lecţie, care ori nu $-a mai ținut, ori n-a fost stenografiată» (v. nota 1, p. 215, în vol. Nae Ionescu, Tratat de metafizică, Ed. Roza vânturilor, 1999). Ceea ce dovedește cit de puţin a Înțeles acest harnic îngrijitor al cursurilor lui Nae lonescu felul particular de implicare a lui Nae lonescu în problematica filosofiei, pe care a predat-o – pină la ultima sa prelegerecu pasiunea celui frământat în permanență de arcanele ei.

Mircea Vulcănescu, în volumul său Nae lonescu. Așa cum l-am cunoscut, compară