Scrisoare a Veronicăi

Dragul meu Eminescu,

Poţi să-ți dai tu seama cit te regret?
Dacă o viaţă de lacrimi mi-ar putea da fericirea să te reid o dată măcar în astă lume, aș fi îndeajuns de răsplătită.
Dacă-ţi aminteşti de cite ori ţi-am spus:
— Emin, Emin, tu vei sfirşi prin a mă urî!
Erai încîntător cînd îmi spuneai:
— Niciodată. Eu te voi iubi din recunoștință pentru cît m-ai făcut de fericit!
Şi eu, eu te iubesc fără nici o perspectivă, fără nici o speranță şi fără mîngîiere — te iubesc pentr insăși nefericirea ce mi-ai dai-o ; eu te iubesc cum se imbeşte amintirea unui singur vis de fericire în astă lume.

Poezie a Veronicăi Micle

S-a pus vălul de uitare
Peste vremile trecute
Și S-au stins ca într-o mare
Foc şi chinuri petrecute.

Eu în vremile acele
Tainic am iubit un nume,
Ce, răpind minţile mele,
Pace nu găseam în lume.

Și în suflet mi s-aprinde
Dor de vremile trecute
Încît mintea-abia cuprinde
Jalea urmelor pierdute.

Aforismele Veronicăi Micle

Peste două luni (nr, 5 din august 1880, pag. 180) același periodic imprimă aforismul Veronicăi Micle încărcat de sentimentul zădărniciilor : Cind îţi scrii cea mai |rumoasă pagină în cartea vieţii tale, soarta cu vecinica ei ironie varsă cerneală peste foile care , urmează, care referă asupra circumstanțelor prin care treceau raporturile sale cu Eminescu la această dată.
Imaginea petei de cerneală stăpinea pe Veronica mai de mult, și ea este consemnată de poezia Și pulbere, țărină,. , discurs liric despre Eminescu la masa de lucru scriind Rugăciunea unui dac:

Alcătuirea vieții, a sufletului fire,
Puternic preocupă măreaţa ta gindire,
Dar numai s-afli calea acestor cercetări
Îți trebuesc răspunsuri la sute de-ntrebări,
Pe masa ta nainte-ţi stau pagine întinse
Ce fiecare anume de mina ta fu scrise,

ldei fără de număr ce-n minte le-ai cernut
Și care pe pe hirtie apoi le-ai aşternut.

Ţi-ai petrecut viața în muncă nesfirșită
Şi-a ta speranță zilnic în suflet fu hrănită,
Că ascuțindu-ți mintea În vecinicul mister
Ea va pătrunde-odată, ea va pătrunde în cer.

Ce-ai tresărit ? Misterul aflatu-l-ai tu oare?
-Ba s-a vărsat cerneala cuprinsă-n călimare Și pe-ale tale pagini o noapte s-a întins, Nimic nu-ți mai rămine din cîte-ai fost tu scris.

Dar pentru că Mite Kremnitz, participantă activă la ședințele „Junimei” bucureștene, aminteşte despre aforismele Veronicăi (cu acordul de plural !), socotim potrivit să transcrie după volumul din 1887 şi celelalte notații ale Veronică Micle, reflecţii de sensibilitate, expresii ale autenticelor decepții și zboruri frinte, expuse fără gravitate meditativă, fără enigme:

Pierzind cerul ericirii tale, cu anevoie mai poți găsi pământul de unde ai plecat. 

Oamenii incapabili de a face ceva bun în astă lume așteaptă ca alţii să facă chiar imposibilul.

Cumpăna dreptăţii omeneşti e așa de sensibilă, încît interesul de greutatea unui fir de păr nimiceşte echilibrul discursurilor sale.

Dușmanul cel mai înverșunat şi prietenul cel mai mângâietor este propria noastră memorie.

În poezie adeseori se sacrifică ideea pentru rimă, în viaţă inima pentru situaţii sociale.

Cită vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poţi aștepta la cea mai mare durere.

Pg79-81

Aforism eminescian

„Un amor care se sfârșește cu amiciție nu au fost amor”

Sărbătorile Crăciunului

Neputind cîştiga minimul necesar traiului, poetul e obligat să închirieze locuinţe mizere, cămări igrasioase şi cu pămint pe jos (cum era chilia închiriată în curtea bisericii Caimata) sau odăițe cu pereţi de paiantă la mansardă (în sur, Enei 1, în str. Ştirbei), unde vara se încălzea apa în găjeată, iar iarna se transformau în încăperi de gheaţă ca-n Povestea lui Harap Alb, de care Eminescu făcuse haz cînd i-o citise lon Creangă pe prispa din Ţicău. În lipsa lemnelor, iernile bucureştene îl chinuiseră pină-ntr-atit că, multe seri, poetul fusese nevoit să întîrzie prin cafenele, să se culce îmbrăcat cu paltonul sau să tremure în prelungite insomnii pînă ce săsărea ziua plumburie la geamlicul cu flori de gheaţă. Vlahuță redă în File rupte cutremurătoare mărturii despre existenţa poetului în decembrie 1882:

„Într-o dimineaţă, era prin sărbătorile Crăciunului, mă duceam la Eminescu. El sta în Ştirbei Vodă într-o căsuță veche. Cum scoboram dinspre Episcopiei, pe lingă otel Manu, îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoştitră trasă pe ochi, cu miinile la piept, virite în minecile unui paltonaş cam subțirel. Venea repegior, în fuga măruntă şi săltăreaţă a picioarelor îngheţate, că era numai în ghete și era zăpadă şi viscol mare… Îl gonise frigul de-acasă şi venea la cafenea să se încălzească. Am intrat la «Imperial». ne-am așezat la o masă mai pe-aproape de sobă, — pe faţ: poetului, pururea sfioasă, era în dimineaţa aceea o blindeţe ş o bunătate de copil sfint. Îmi întinse mina ca să văd cît e de rece, îmi spuse că de două zile nu s-a mai făcut foc la el, că toată noaptea a tremurat, că e și cam umedă odaia lui, şi că multe sărbători triste a avut el de cînd face umbră pământului, dar prin aşa urită sărăcie şi gînduri urite, ca de data asta, nu-şi aduce aminte să fi mai trecut.“